Expansiunea învățământului superior și valoarea diplomei pe piața muncii. Cum sunt distribuite costurile

Timp de decenii, facultatea a fost prezentată drept traseul firesc după terminarea liceului. Pe măsură ce accesul s-a extins, întrebarea nu mai este doar câți tineri ajung la universitate, ci ce se întâmplă după absolvire.

Diploma s-a răspândit, dar și-a pierdut puterea de diferențiere

Mihai Dragoș Badea își începe demonstrația de la imaginea oferită de piața muncii. „Învățământul superior din economiile occidentale s-a extins în ultima jumătate de secol mai mult decât în toată istoria lui anterioară. Ar fi de așteptat ca înmulțirea exponențială a numărului de absolvenți să aducă un salt pe măsură în competențe și în valoarea produsă. În loc de asta, tânărul cu diplomă care livrează mâncare sau conduce pe Uber a devenit o figură atât de obișnuită încât nu mai miră pe nimeni. Diploma valorează tot mai puțin. O bună parte dintre cei care o obțin sunt nemulțumiți de ce le oferă piața, iar meseriile de bază, de la instalații la construcții, rămân neacoperite și cer import de forță de muncă. Expansiunea și degradarea merg împreună, ceea ce pare straniu.

Explicația obișnuită spune că prea mulți oameni fac facultatea și pune vina pe tânărul care alege o specializare fără valoare de piață, ca și cum totul s-ar repara prin informare mai bună. Dar supraproducția de absolvenți este simptomul, nu cauza. Cauza este o distorsiune anterioară oricărei alegeri individuale: decizia de a face facultate a fost separată de costul ei.”, explică acesta, potrivit NewsEdge.

Unde apare ruptura dintre alegere și cost

De aici, economistul mută discuția de la opțiunea individuală la arhitectura în care aceasta este luată. „Acolo unde cel care alege nu plătește, iar cel care plătește nu alege, dispare semnalul care ar orienta în mod normal alegerea, iar resursele se duc unde nu trebuie. Proporția tinerilor cu diplomă a crescut, în multe state, de la sub zece procente la peste patruzeci tocmai fiindcă acea distorsiune împinge an de an mai mulți oameni pe un drum al cărui cost nu îl simt.”

Universitatea nu are o singură misiune

Pentru a delimita exact obiectul criticii, Mihai Dragoș Badea separă funcțiile reunite sub aceeași instituție. „Universitatea nu îndeplinește o singură funcție, ci cel puțin trei. Una este formarea profesională, pregătirea cuiva pentru o ocupație care produce venit. A doua este cercetarea, producerea de cunoaștere nouă, a cărei valoare apare adesea târziu și indirect. A treia este transmiterea unei culturi și formarea unui cetățean, o funcție pe care tradiția liberală însăși a prețuit-o, fiindcă o societate de oameni liberi presupune oameni capabili să judece, nu doar să producă. Critica de față privește prima funcție, nu pe celelalte două.

Un sistem care finanțează nediferențiat toate cele trei funcții, ca și cum ar fi una singură, ajunge să le servească prost pe toate. Produce formare profesională în exces și de slabă calitate. Sufocă cercetarea, fiindcă tot efortul instituției se mută spre a instrui mase tot mai mari de studenți, nu spre a produce cunoaștere. Și golește de conținut chiar funcția culturală, transformând-o într-o formalitate prin care trec mase de oameni care nu o caută.”

Prestigiul cercetării și extinderea diplomei

Această delimitare permite apoi revenirea la felul în care a fost justificată expansiunea universitară.

„Discursul public care a împins expansiunea a folosit prestigiul cercetării și noblețea funcției culturale pentru a justifica o creștere care a privit, în realitate, aproape exclusiv formarea profesională de masă. Cine pune la îndoială expansiunea este acuzat că disprețuiește cultura sau știința, când de fapt pune la îndoială doar transformarea diplomei profesionale într-un bun de consum universal.”

Ce ascunde ideea de educație „gratuită”

Următorul pas al demonstrației privește felul în care prețul influențează comportamentul. „Un produs oferit la preț zero va fi cerut într-o cantitate mai mare decât ar justifica un calcul al beneficiului și al costului. Cel care consumă un bun fără a-i suporta costul nu are motiv să cântărească beneficiul față de cost. Va consuma până când beneficiul devine pentru el zero, nu până când beneficiul egalează costul real. Diferența dintre cele două puncte este măsura risipei. Tânărul care se înscrie la o facultate finanțată public nu compară costul a cinci ani de instruire cu venitul suplimentar pe care diploma i-l va aduce, fiindcă acel cost a fost deja suportat de altcineva.

Termenul „gratuit” descrie aici o iluzie contabilă. Educația are un cost real considerabil, doar că acesta a fost mutat de la cel care decide la contribuabil. Decidentul și plătitorul sunt persoane diferite, iar separarea lor este miezul distorsiunii.”

Când diploma nu mai funcționează ca filtru

Dinspre finanțare, economistul trece la informația pe care diploma o transmite angajatorului. „La supra-consumul cantitativ se adaugă un efect care privește valoarea de semnal a diplomei. O bună parte din ceea ce o diplomă comunică unui angajator nu este competența dobândită, ci faptul că titularul a fost capabil să o obțină, dovada unor trăsături precum perseverența și o anumită capacitate cognitivă. Cât timp diploma e relativ rară, ea îndeplinește bine această funcție de filtru. Pe măsură ce devine cvasi-universală, capacitatea ei de a distinge se erodează întru dispariție.

Când aproape toți candidații dețin o diplomă, angajatorii cer credențiale tot mai înalte pentru aceleași sarcini, un masterat unde înainte ajungea o licență. Efectul se vede în cifre. În Statele Unite, peste nouă din zece salvamari, barmani, casieri și lucrători poștali dețin astăzi o diplomă universitară, iar puțin peste jumătate dintre absolvenți lucrează, la un an după terminare, în posturi care nu cer studii superioare, o proporție care scade abia la 45 la sută după un deceniu. Poziții care nu au devenit mai complexe ajung să ceară mai multă școală, fără niciun câștig de productivitate.”

Beneficiul diplomei și factura publică

Odată stabilit rolul diplomei pe piața muncii, analiza se oprește asupra împărțirii câștigurilor și costurilor. „La nivel terțiar, beneficiul unei diplome profesionale este, din perspectiva randamentului economic direct, în covârșitoare măsură privat. Raportul OECD Education at a Glance 2025 arată un randament financiar net privat al studiilor superioare de aproape trei ori mai mare decât cel încasat de stat prin taxe și contribuții, în jur de 364 de mii de dolari pentru titular față de 127 de mii pentru bugetul public. Beneficiul este privatizat, costul este socializat, iar oricine poate obține un câștig fără a-i suporta costul va consuma resursa în exces.

Aici trebuie făcută o distincție. Critica privește nivelul terțiar, nu educația de bază. Pentru nivelurile obligatorii, beneficiile depășesc individul, o populație alfabetizată generează externalități considerabile și constituie o precondiție a participării civice. La nivel terțiar, problema nu este existența educației finanțate public, ci faptul că gratuitatea la punctul de consum rupe legătura dintre alegere și cost.”

Europa și Statele Unite folosesc mecanisme diferite

Comparația cu sistemul american pune la încercare argumentul formulat pentru modelul european. „La prima vedere, argumentul pare să privească doar modelul european, în care statul finanțează direct locurile, iar studentul nu plătește. Statele Unite par să îl contrazică. Acolo educația e scumpă. Taxele medii anuale trec de 43 de mii de dolari la o universitate privată, iar la una de vârf costul total, cu cazare și masă, se apropie de 90 de mii de dolari pe an, adică peste 350 de mii pentru o diplomă de patru ani. Studentul plătește taxe mari, și totuși tocmai acolo proliferează cel mai vizibil programele fără valoare de piață. Dacă studentul american plătește, de ce alege astfel de programe?

Pentru că nu plătește, în sensul relevant, la momentul deciziei. Educația americană este finanțată masiv prin credit garantat de stat. Mecanismul diferă de subvenția europeană, dar efectul asupra structurii deciziei este identic. Decizia este din nou separată de cost, doar că prin datorie viitoare în loc de impozit prezent. Un tânăr de optsprezece ani primește acces la zeci de mii de dolari de credit garantat federal, fără ca cineva să evalueze în prealabil dacă programul ales produce venit suficient pentru rambursare. Statul garantează, universitatea încasează imediat, iar studentul resimte costul abia într-un viitor care, la acea vârstă, pare abstract.”

Creditul ușor și creșterea taxelor

În Statele Unite, consecințele mecanismului nu se opresc la momentul înscrierii. „Disponibilitatea creditului ușor împinge în sus prețul educației, fenomen cunoscut ca ipoteza Bennett, după secretarul american al educației care l-a formulat. Universitățile, știind că studenții pot împrumuta aproape orice sumă cu garanție publică, au puține motive să nu își mărească taxele. Cercetarea asupra forței acestui efect rămâne împărțită, dar ordinul de mărime nu este contestat.

Taxele universitare americane s-au mai mult decât triplat între 1980 și 2022, cu cea mai mare parte a creșterii după anul 2000, iar datoria studențească cumulată a urcat de la circa 500 de miliarde de dolari în 2006 la aproape 1.800 de miliarde astăzi. Iar de câte ori datoria devine nesustenabilă la scară, presiunea politică pentru ștergerea ei devine recurentă. Acea ștergere mută pierderea asupra contribuabilului, exact ca în modelul european, doar că pe o cale ocolită. Gratuitatea europeană și creditul garantat american sunt două forme ale aceleiași intervenții. Nu mecanismul de finanțare contează, ci structura deciziei pe care el o instituie.”

Limitele unei corecții administrative

După diagnostic, Mihai Dragoș Badea examinează soluțiile care încearcă să refacă semnalul prin reguli publice. „Odată recunoscută problema, reacția tipică a unui sistem administrativ este o soluție tot administrativă. Dacă piața produce prea multe diplome inutile fiindcă lipsește un semnal, atunci statul ar putea furniza el acel semnal. Câteva variante par la îndemână, și toate eșuează din același motiv.

S-ar putea obliga publicarea veniturilor obținute de absolvenții fiecărui program, pentru ca viitorul student să aleagă în cunoștință de cauză. Dar aceasta este tot o intervenție, care ar construi o infrastructură de raportare pentru a corecta efectele unei intervenții anterioare și ar încerca să simuleze administrativ un semnal pe care piața l-ar produce gratuit.”

Informația pe care planificarea nu o poate concentra

Prima soluție este urmată de una mai ambițioasă. „S-ar putea, apoi, ca o instanță publică să evalueze riscul fiecărui program și să direcționeze finanțarea. Informația despre valoarea viitoare a unei calificări nu există însă concentrată într-un loc pe care un birou de planificare l-ar putea prelucra. Ea este dispersată în nevoile schimbătoare ale nenumăratelor firme și în evoluții tehnologice imprevizibile. Aici intervine observația lui Hayek: riscul nu se calculează central, ci se descoperă printr-un proces în care mulți actori care își riscă propriile resurse iau decizii și se corectează după rezultat.”

Prestigiul nu înlocuiește riscul

Analiza ajunge apoi la instituțiile care par, la prima vedere, cel mai bine plasate să facă selecția. „Rămâne varianta directă, ca autoritatea să decidă ce programe merită finanțate. Aici apare obiecția cea mai grea. Tocmai universitățile de prestigiu, mai ales americane, au produs cele mai multe programe cu randament discutabil. Cum, dacă acolo există piață? Pentru că acolo nu există o piață a creditului, ci garanție publică și un flux de venit care sosește indiferent de valoarea programului. Universitatea care lansează un program inutil nu pierde nimic, iar golul lăsat de semnalul absent este umplut de prestigiu, modă și presiune ideologică.

Politizarea programelor este simptomul, nu cauza. De aici și răspunsul la întrebarea cum se evită presiunea politică. Nu prin găsirea unui comitet imun la politică, fiindcă un asemenea comitet nu există. Presiunea este irezistibilă tocmai când costul e socializat, fiindcă nimeni din încăpere nu pierde ceva propriu cedând în fața ei. Când banul este privat și pierderea aparține celui care decide, presiunea ideologică se lovește de o socoteală care trebuie să iasă.”

Cum ar arăta o piață a creditului educațional

Alternativa propusă pornește de la schimbarea celui care suportă riscul. „Dacă soluțiile administrative eșuează fiindcă simulează un semnal, corecția consistentă, în limitele acestui cadru, restabilește condițiile în care semnalul apare de la sine. Aceasta înseamnă o piață a creditului educațional în care cel care împrumută poartă consecința deciziei, iar cel care creditează poartă riscul evaluării sale. Ideea nu e nouă. Milton Friedman o propunea încă din 1955, iar Yale a și încercat-o în anii șaptezeci, cu rezultate care arată că nu e nici simplă, nici lipsită de capcane.

Un creditor care își riscă propriii bani nu va finanța în aceleași condiții un program cu randament neglijabil și unul cu randament ridicat. Nu pentru că un funcționar aprobă, ci pentru că cel care pierde bani învață repede. Prețul creditului ar încorpora informația dispersată despre valoarea probabilă a fiecărei calificări, iar un program ai cărui absolvenți rambursează prost ar deveni scump de finanțat, transmițând înainte de înscriere semnalul pe care azi studentul îl primește abia după zece ani de datorie.”

Riscurile unui sistem bazat pe credit privat

Economistul nu prezintă această variantă drept o soluție lipsită de costuri. „Direcția aceasta are însă costuri reale. Prima și cea mai gravă privește accesul. O piață a creditului evaluează riscul fiecărui solicitant, iar tinerii din familii fără garanții ar putea obține finanțare în condiții mai grele decât cei avantajați la naștere. Există un risc real ca un astfel de sistem să reproducă și să adâncească inegalitatea existentă. Aceasta este tensiunea cea mai serioasă dintre eficiența alocativă și obiectivul, legitim în sine, al egalității de șanse.

A doua privește orizontul temporal. Decizia se ia la optsprezece ani, iar consecințele se desfășoară pe decenii, iar capacitatea unui adolescent de a evalua un asemenea angajament rămâne limitată oricât de bine ar funcționa semnalul. A treia dificultate a apărut chiar în experimentul de la Yale. Cei care aleg un astfel de contract tind să fie cei care se așteaptă la venituri mici, ceea ce împinge costul în sus pentru toți ceilalți și poate face sistemul instabil.”

Studiile fără câștig financiar direct

O altă limită trimite analiza înapoi la distincția făcută la început. „Nu orice studiu fără randament economic este lipsit de valoare. Cercetarea fundamentală și cultura umanistă, cele două funcții pe care le-am separat de formarea profesională, ar fi defavorizate de un sistem care leagă strict finanțarea de capacitatea de rambursare.

Răspunsul nu este negarea valorii lor, ci observația că finanțarea lor poate proveni din surse care își asumă explicit acest scop, filantropie, fonduri private de cercetare, alegerea celui dispus să plătească pentru o formare al cărei beneficiu nu este pecuniar. Diferența față de acum este că acea finanțare ar fi asumată de cineva care suportă costul, în loc să fie impusă tuturor. Soluția nu elimină orice problemă. Elimină problema care le generează pe celelalte.”

Când promisiunea diplomei se transformă în frustrare

După mecanismele de finanțare, analiza urmărește efectele asupra așteptărilor formate în anii de studiu. „Cunosc oameni cu diplomă de comunicare sau de mediu care nu își găsesc de lucru, în timp ce un instalator bun se găsește tot mai greu. Supraeducația alimentează o nemulțumire orientată împotriva economiei de piață. Lanțul are trei verigi, iar ultima e mai slabă decât primele două. Anii de studiu formează nu doar cunoștințe, ci și așteptări, iar reprezentarea poziției pe care diploma o va asigura este întărită de discursul instituțional care a încurajat înscrierea. Când oferta de absolvenți depășește cererea pentru competențele înalt remunerate, o parte dintre ei întâlnesc o realitate care contrazice acea reprezentare. Numărul celor cu așteptări neîmplinite este o consecință aritmetică a distorsiunii.

Veriga a treia este cea fragilă. Decalajul dintre așteptare și realitate cere o explicație, iar atribuirea cauzei este ea însăși o alegere. Pasul acesta, de la dezamăgire la respingerea economiei de piață, nu este nici universal, nici automat. Distorsiunea nu produce neapărat respingerea economiei de piață, dar creează o masă de oameni cu așteptări neîmplinite, adică un teren receptiv.”

Meseriile pe care economia nu le poate evita

Celălalt capăt al pieței muncii devine vizibil atunci când analiza părăsește traseul absolvenților. „Cine face facultatea nu învață, de regulă, să zugrăvească, să repare o instalație sau să facă pâine. Sunt munci pe care economia nu le poate ocoli, oricât de multe diplome ar produce. Cu cât mai mulți tineri sunt împinși pe traseul universitar, cu atât mai puțini rămân pentru muncile fizice de care societatea depinde efectiv. Deficitul este reversul direct al supraproducției de absolvenți, aceeași distorsiune privită de la celălalt capăt al pieței muncii. O economie care nu mai produce suficienți instalatori și brutari va căuta acești oameni în altă parte, fiindcă există o cerere neacoperită și un preț care o semnalează.”

Inteligența artificială schimbă ordinea vulnerabilităților

Schimbarea tehnologică adaugă o nouă dimensiune dezechilibrului descris. „Tendința aceasta devine mai apăsată tocmai acum, când inteligența artificială începe să înlocuiască munca de birou. Automatizarea lovește întâi sarcinile cognitive de rutină, procesarea de informație, redactarea, analiza standardizată, adică exact genul de ocupații către care împinge diploma de masă. O țeavă spartă sau un acoperiș de reparat cer în continuare prezență fizică și adaptare la un mediu dezordonat, lucruri pe care un algoritm nu le face.

Un sistem care continuă să pompeze absolvenți în domeniile pe care AI-ul le automatizează, în timp ce meseriile de bază rămân neacoperite, nu face decât să mărească risipa pe care o descriu aici. Dacă semnalul de preț ar fi la locul lui, reorientarea s-ar produce de la sine, fiindcă acolo, în munca pe care mașina nu o poate prelua, s-ar afla valoarea. Inteligența artificială face reconectarea dintre decizie și cost mai urgentă decât a fost vreodată.”

Lecția programului Gastarbeiter

Din prezent, economistul se întoarce la un precedent european al recrutării externe. „Lanțul s-a mai produs, la scară continentală, în memoria noastră recentă. Programul vest-european de muncitori-oaspeți Gastarbeiter a funcționat între 1955 și 1973, când Germania, urmată de Belgia, Olanda și statele nordice, a semnat acorduri de recrutare pentru a acoperi un deficit de forță de muncă pe care economia în plină creștere nu îl mai putea acoperi intern. Premisa explicită era că acești oameni vor pleca atunci când piața se va fi reglat. Nu au plecat. Funcția pe care veniseră să o acopere nu a dispărut, iar societatea care se obișnuise să o externalizeze nu a mai reconstruit capacitatea de a o îndeplini singură.”

Costurile care nu apar în calculele imediate

Exemplul istoric deschide discuția despre efectele care nu intră în costul salarial. „Aici apare costul pe care analiza pur contabilă îl ratează. O societate care își acoperă funcțiile de bază prin import permanent de muncă devine dependentă structural, iar dependența are un preț care nu se vede în salariul plătit pe oră. Economia nu înseamnă doar finanțe. Coeziunea, încrederea reciprocă, capacitatea instituțiilor de a funcționa fără fricțiune sunt și ele resurse, iar erodarea lor este o pierdere economică în sensul deplin al cuvântului. Aceste costuri depind de configurația concretă în care are loc importul, de la politicile de integrare la structura pieței care primește, și nu cresc mecanic cu numărul de oameni. Dar ele există și se acumulează în timp, suportate de întreaga societate, nu de cei care au beneficiat de munca ieftină la momentul ei.”

Costul poate fi ascuns, dar nu poate dispărea

În final, toate firele demonstrației sunt reunite în aceeași explicație. „Supraproducția de absolvenți, devalorizarea diplomei, frustrarea celor cu așteptări neîmplinite și dependența de import de muncă nu sunt fenomene independente. Sunt efectele unei singure cauze, ruperea legăturii dintre cel care decide să urmeze o formă de educație, cel care îi suportă costul și cel care îi suportă consecința. Ruptura ia forme diferite, gratuitatea finanțată din impozit în Europa, creditul garantat de stat în America, dar structura profundă este aceeași.

Valoarea acestei explicații nu se oprește la educație. Oriunde decizia este separată de cost și de consecință apar aceleași distorsiuni, în sănătate, în pensii, în subvenții, în administrația publică, în urbanism. Educația este doar cazul cel mai vizibil.

O societate poate ascunde multă vreme costul alegerilor ei, dar nu îl poate desființa. Îl mută doar, din prețul pe care refuză să îl vadă astăzi, în factura pe care o vor plăti toți, mâine.”

Marea Britanie renunță la ținta stabilită în perioada Blair

Post-scriptumul aduce în analiză o schimbare politică anunțată după redactarea textului. „La câteva zile după ce am elaborat acest articol, premierul britanic Andy Burnham a anunțat sfârșitul unei politici de un sfert de secol. Ținta lui Tony Blair, ca jumătate dintre absolvenții de liceu să meargă la universitate, fixată în 1999 și atinsă în 2019, a «dezamăgit o generație», spune actualul guvern. De acum, a declarat Burnham, Marea Britanie «va prețui casca de șantier la fel de mult ca toca de absolvent».

Cifrele pe care le invocă sunt exact cele din articolul de față. În Marea Britanie, 700 de mii de absolvenți de facultate sunt fără loc de muncă și pe ajutoare sociale. Aproape un milion de tineri nu sunt nici angajați, nici în școală, nici în vreo formă de pregătire. Institute for Fiscal Studies estimează că o cincime dintre absolvente și aproape o treime dintre absolvenți ar putea sfârși mai săraci decât dacă nu ar fi mers la facultate, iar anumite specializări, artele, filosofia, limbile, oferă un randament slab. Un guvern laburist, greu de suspectat de entuziasm pentru piața liberă, confirmă astfel diagnosticul: prea mulți oameni au fost împinși pe un drum al cărui cost nu îl simțeau, spre diplome fără valoare de piață.”

Statul schimbă direcția, dar păstrează controlul

După abandonarea vechii ținte, atenția se mută asupra mecanismului ales în locul ei. „Interesant este ce urmează. Confruntat cu o distorsiune produsă de o intervenție anterioară, statul răspunde cu o nouă intervenție. Primarii vor primi control asupra educației, cursurile vor fi croite după joburile disponibile în fiecare zonă, Trezoreria va prioritiza anumite specializări, iar Ofsted va nota școlile după cât de bine pregătesc pentru muncă. Ținta lui Blair, jumătate la facultate, este înlocuită cu altă țintă și cu un plan dirijat de sus. Se schimbă direcția planificării, nu principiul ei. Un birou tot va decide, în locul semnalului, de câți instalatori și de câți absolvenți de filosofie are nevoie fiecare regiune.

Este exact reflexul pe care l-am descris. Statul care a umflat cererea de diplome nu se retrage acum, ci se reorientează, mutând planificarea de la universitate la atelier. Poate că noua direcție e mai apropiată de nevoile reale ale economiei decât vechea obsesie a diplomei. Dar atâta timp cât cel care alege tot nu suportă costul alegerii, iar un birou decide în locul lui, distorsiunea nu dispare. Își schimbă doar forma.”

O altă țintă poate produce o altă dezamăgire

Ultimul pasaj privește riscul ca noua politică să repete logica celei abandonate. „Rămâne de văzut dacă peste încă un sfert de secol un alt premier va anunța, cu aceeași gravitate, că generația crescută să prețuiască casca de șantier a fost, la rândul ei, dezamăgită. Ceea ce a făcut premierul britanic azi este demonstrația clară că am scris bine.”