Panică? Monopolul giganților AI americani se clatină sub asaltul Chinei

Câteva sute de miliarde de dolari s-au evaporat din valoarea de piață a celor mai scumpe companii de inteligență artificială și de cipuri din lume, recent. Declinul, început deja pe fondul temerilor privind evaluările împinse la extrem și cheltuielile uriașe cu infrastructura AI, a fost accentuat de lansarea unui model chinezesc numit Kimi K3, dezvoltat de o firmă tânără din Beijing, Moonshot AI. Compania este condusă de un antreprenor de treizeci și patru de ani, pe care presa occidentală s-a grăbit să îl descrie drept „baby-faced”.

Modelul chinez este comparat cu vârful laboratoarelor americane, este semnificativ mai ieftin și, spre deosebire de acestea, este open-weight. Termenul merită lămurit, fiindcă presa îl confundă adesea cu open source, care sună mai democratic dar înseamnă altceva. Open source presupune transparență completă – cod, date de antrenare și metodă. Plus dreptul deplin de a reproduce modelul de la zero.

Open-weight înseamnă mai puțin, dar deloc puțin. Compania publică ponderile, adică valorile numerice rezultate din antrenare, sutele de miliarde de parametri care alcătuiesc de fapt creierul modelului. Le poți descărca, poți rula modelul pe infrastructura ta, îl poți adapta și integra în propriile produse, fără să depinzi de tarifele și de permisiunea celui care l-a construit. Nu primești rețeta fabricii, dar primești produsul finit, gata funcțional.

Or, tocmai aici stă miezul problemei pentru cei care pariaseră pe raritate. Odată ce ponderile devin publice, iar Moonshot le-a anunțat spre publicare liberă, bariera nu mai este capacitatea de a construi un asemenea model, ci doar infrastructura necesară pentru a-l rula.

Reacția burselor a fost prezentată aproape peste tot drept panică. Cred că este exact cuvântul greșit. Iar alegerea lui spune mai multe despre felul în care înțelegem astăzi piețele decât despre evenimentul în sine.

Reevaluare lucidă a realității

Cuvântul pe care aproape toată presa l-a ales pentru a descrie reacția burselor merită cântărit cu atenție. Panica își are originea în numele zeului grec Pan, despre care se credea că stârnește în oameni o spaimă subită și fără cauză vizibilă.

Sensul acesta s-a păstrat până astăzi. A intra în panică înseamnă a fi cuprins de o frică disproporționată față de pericolul real, o teamă care scapă de sub controlul rațiunii și împinge la reacții oarbe.

Aici este punctul de inflexiune. A vinde o acțiune al cărei preț încorpora așteptarea unor marje extraordinare, așteptare care tocmai devenise greu de susținut, nu este un gest de spaimă irațională. Ci opusul lui – o reevaluare lucidă a realității. Când numim panică ceea ce este de fapt un act de raționalitate economică, alegem, poate fără să ne dăm seama, un vocabular care sugerează că piața și-a pierdut mințile, când de fapt și le folosește.

Panica presupune o pierdere. Ceea ce s-a întâmplat vinerea trecută nu a fost o distrugere de avuție, ci o redistribuire a ei. Ca să vedem limpede ce se întâmplă, merită să ne întoarcem la o observație veche de aproape două secole, formulată de economistul francez Frédéric Bastiat într-un eseu despre ceea ce se vede și ceea ce nu se vede.

Bastiat scria că un economist slab se rezumă la efectul vizibil. În vreme ce un economist bun ia în calcul deopotrivă efectul care se vede și pe acelea care trebuie prevăzute. Ideea lui era că orice schimbare economică produce un rezultat imediat și evident, ușor de fotografiat, și o serie de consecințe difuze, întinse asupra unui număr mare de oameni, pe care nimeni nu le adună niciodată într-un titlu de ziar. Cel care judecă doar după ce se vede ajunge aproape întotdeauna la concluzia greșită.

Partea nevăzută a efectului Kimi K3

Aplicat la evenimentul menționat, ce se vede este căderea acțiunilor. Investitorii care pariaseră pe câteva companii americane au încasat o pierdere reală și dureroasă. Titlul se scrie singur, iar cifra este spectaculoasă.

Ce nu se vede este cealaltă parte a ecuației. O capacitate de calcul și de raționament care până acum era accesibilă doar prin intermediul câtorva furnizori scumpi, cu prețuri stabilite de ei, devine dintr-o dată mai ieftină. Și, odată cu publicarea ponderilor, adaptabilă de oricine dispune de infrastructura necesară.

Firme mici, dezvoltatori independenți, utilizatori din țări care nu își permiteau tarifele laboratoarelor din Silicon Valley capătă astfel acces la un instrument care le era practic interzis prin preț. Această valoare nu apare nicăieri într-un indice bursier, fiindcă este dispersată în milioane de buzunare. Exact populația de beneficiari despre care Bastiat spunea că rămâne mereu invizibilă.

Pierderea câtorva acționari este vizibilă și concentrată. Câștigul unui număr uriaș de utilizatori este difuz și tăcut și nu va lua niciodată forma unei scrisori de mulțumire.

Barierele de intrare sunt fragile

Ceea ce s-a corectat prin anunțul făcut de Moonshot AI nu a fost o valoare reală, ci o rentă de raritate.

Raliul bursier american din ultimii ani, dacă îi scoatem componenta legată de inteligența artificială, a fost aproape inexistent. Aproape întreaga urcare a fost un pariu pe ideea că un grup restrâns de companii va reuși să păstreze pentru mult timp o poziție dominantă asupra acestei tehnologii. Și, odată cu ea, profituri de monopol.

Un preț de acțiune care încorporează asemenea așteptări nu reflectă valoarea prezentă a unui bun, ci pariul pe permanența unei bariere de intrare. Iar barierele de intrare, în absența unui privilegiu acordat de stat, sunt fragile prin natura lor.

Este exact ceea ce face o piață care funcționează: erodează rentele. Concurentul care apare din direcția neașteptată, cu un produs mai ieftin, transferă surplusul de la producătorul protejat către consumator. Corecția din iulie a fost mecanismul pieței care realiniază prețul la o realitate în care monopolul presupus nu mai există. A o numi panică înseamnă a confunda pierderea unui rentier cu o catastrofă generală.

„Comunismul inteligenței artificiale”

Aici intervine partea cu adevărat instructivă a poveștii, și ea ține de reacțiile pe care le-a stârnit. Un director de strategie de la unul dintre laboratoarele americane a avertizat că împingerea de către Beijing a unei tehnologii ieftine și deschise ar putea duce la ceea ce el a numit un „comunism al inteligenței artificiale” și un peisaj distopic în care AI-ul este furnizat de stat.

Formularea merită savurată. Un reprezentant al industriei private americane descrie drept comunism scenariul în care o tehnologie devine ieftină și accesibilă tuturor. În mod obișnuit, ieftinirea unui bun și democratizarea accesului la el sunt chiar semnătura pieței libere, nu a colectivismului. Faptul că un apărător al capitalismului tehnologic ajunge să folosească vocabularul temerii de piață liberă atunci când propria poziție dominantă este amenințată spune totul despre distincția pe care liberalismul clasic o face de mult între a fi pro-piață și a fi pro-afaceri. Cele două nu sunt același lucru. Prietenul pieței libere apără procesul concurențial chiar și atunci când acesta îi lovește pe cei mari. Prietenul afacerilor apără câștigătorii de moment, la nevoie cu argumente împrumutate de la adversarii ideologici ai pieței.

Suprapunerea intereselor

Dincolo de ipocrizia individuală, se conturează un tipar. Ori de câte ori o rentă este amenințată, apărătorii ei descoperă brusc virtuțile reglementării, ale securității naționale, ale prudenței strategice.

Administrația americană analizează deja cum ar putea împiedica firmele proprii să folosească modelele chinezești deschise și cum să blocheze accesul Beijingului la cipuri.

Argumentul securității are, desigur, o parte legitimă, iar rivalitatea geopolitică este reală. Dar merită observat cât de convenabil se suprapune interesul strategic peste interesul comercial al câtorva actori. Argumentul invocat este apărarea supremației tehnologice a Occidentului. Cel trecut sub tăcere este că bariera care se cere ridicată protejează în primul rând marja de profit a unor companii anume. Iar consumatorul, din nou, plătește nota fără să apară în ecuație.

Controlul Partidului Comunist Chinez

Ar fi însă o eroare simetrică să transformăm această poveste într-un elogiu al modelului chinezesc, fiindcă cealaltă jumătate a ei este cel puțin la fel de instructivă.

China produce acest vârf tehnologic tocmai în zonele unde lasă o marjă de inițiativă descentralizată, unde un tânăr întors de la Carnegie Mellon University își poate construi propria firmă în loc să intre într-un plan de stat. Inovația de acest fel nu vine dintr-un birou central care decide ce trebuie inventat, ci din cunoașterea împrăștiată printre nenumărați indivizi care încearcă, greșesc și corectează, fiecare cu bucata lui de informație pe care niciun planificator nu o poate aduna vreodată la un loc.

Aceasta este chiar logica prin care ordinea spontană a pieței întrece de fiecare dată planificarea centrală. Numai că reflexul de control al Partidului Comunist Chinez amenință exact acest motor. Fondatorul Alibaba a dispărut din spațiul public trei ani după un discurs critic la adresa reglementatorilor financiari. O altă firmă de inteligență artificială a avut vânzarea către un cumpărător american blocată de stat.

Antreprenorul din spatele Kimi K3, care în rarele lui apariții vorbește despre democratizarea inteligenței, se ferește vizibil să spună un cuvânt în plus. Un sistem care vrea campioni economici, dar îi ține în lesă scurtă, se sabotează singur. Fiindcă libertatea care produce inovația și controlul care o sufocă nu pot coexista la nesfârșit.

Accesul liber nu înseamnă gratuit

Rămâne o precizare pe care entuziasmul o umbrește de obicei. Accesul liber la model nu înseamnă gratuit. Înseamnă doar că punctul în care se plătește se mută.

Costul nu dispare, ci migrează de la licență către infrastructură, către cipuri, către energie și către capacitatea de calcul. Kimi K3 este un model de dimensiuni uriașe, pe care nimeni nu îl rulează pe un laptop. Iar nu întâmplător, la doar câteva zile după lansare, Moonshot a fost nevoită să suspende noile abonamente, fiindcă cererea depășise ce puteau susține serverele.

Nu asistăm la o utopie a abundenței nelimitate, ci la o realocare a locului unde apare constrângerea. Iar acolo unde este constrângere, va exista din nou concurență, vor exista din nou câștigători și perdanți și, probabil, va exista din nou cineva care, amenințat, va descoperi că piața liberă este minunată doar până în ziua în care începe să lucreze împotriva lui.

Ce s-a întâmplat cu Kimi K3 nu a fost, așadar, o panică, ci o lecție. Piața a făcut exact ceea ce este menită să facă – a mutat valoarea de la cei protejați către cei mulți. Iar reacția celor loviți ne-a arătat, mai clar decât orice manifest, cine ține cu adevărat la concurență și cine ține doar la propriul avantaj.

Întrebarea care rămâne deschisă nu este cine câștigă cursa tehnologică. Ci dacă vreunul dintre cele două sisteme, cel occidental sau cel chinez, este dispus să lase această tehnologie să scape de sub controlul celor care, fiecare în felul lui, ar prefera să o țină captivă.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public. Puteți citi povestea sa aici.