Statul pune 759 milioane de lei ca România să producă ce importă. Poate subvenția să repare deficitul industrial?

Pe 15 octombrie s-a deschis prima sesiune a mecanismului pentru industria prelucrătoare, cu 759 milioane de lei disponibili și investiții eligibile de minimum 10 milioane de euro. Deficitul comercial a ajuns între timp la 22,44 miliarde de euro în primele opt luni din 2026.

Produsele sunt ordonate după deficitul comercial, iar proiectele pentru dezechilibrele cele mai mari primesc punctaj superior. În prima grupă apar medicamentele, circuitele electronice integrate, antiserurile și vaccinurile și telefoanele mobile. Urmează motorina, bateriile litiu-ion, carnea de porc, laptopurile și panourile fotovoltaice.

Statul folosește astfel balanța comercială drept hartă pentru politica industrială. Programul multianual are 5,313 miliarde de lei, cu grant direct sau credit fiscal. Dar importul mare dovedește cererea, nu și că produsul poate fi fabricat local competitiv.

Harta deficitului arată unde lipsesc fabricile

Analistul economic Iancu Guda tratează deficitul comercial ca pe o problemă structurală. „Pe de altă parte, deficitul comercial rămâne în continuare ridicat, respectiv 164 mld. RON în 2025 vs. 166 mld. RON în 2024, în condițiile în care România importă cu 33% mai mult decât exportă (cca. 9% din PIB). Practic, cheltuim cu o treime mai mult decât încasăm la bugetul public, respectiv consumăm cu o treime mai mult decât exportăm”.

Guda arată și cele două capete ale balanței. „Din perspectiva contribuției la deficitul comercial de circa 32 miliarde de euro înregistrat în 2025, sectorul cu cea mai mare contribuție pozitivă la balanța comercială – exporturi mai mari decât importuri – este cel al băuturilor și tutunului, cu 1,24 miliarde de euro excedent în 2025. Urmează materialele crude necomestibile (1,14 miliarde euro). La polul opus sunt sectoarele cu cel mai ridicat nivel al importurilor nete. Trei sferturi din întreg deficitul comercial provin din zona produselor chimice (-13,4 miliarde euro), mărfurilor manufacturate (-7,8 miliarde) și combustibililor minerali, lubrifianților și materialelor derivate (-4,6 miliarde)”.

La nivel de produse, găurile sunt și mai clare. Produsele medicale și farmaceutice au generat un deficit de 4,5 miliarde de euro, petrolul și produsele petroliere 3,7 miliarde, iar fierul și oțelul 3,2 miliarde.

El formulează logica pe care schema încearcă acum să o transforme în politică publică. „Avem un consum care se face din import, deci ar trebui să stimulăm producția locală, reducem și deficitul, creștem și plus valoarea la noi. Și sigur să creștem educația financiară. Punctul 1, punctul 2, creează locuri de muncă mai bine plătite”.

Tot el atrage atenția asupra tendinței de durată. „Deficitul comercial, de fapt, înseamnă cât exportăm, producem în România și vindem în afară și cât importăm. Consumăm în România din marfă importată și vedem în ultimii 15 ani o creștere semnificativă a deficitului comercial: un miliard de lei. Vedem că diferența asta se tot majorează.”

O fabrică subvenționată nu este automat o fabrică bună

Aici apare întrebarea mai dificilă. Dacă importăm telefoane de peste un miliard de lei, rezultă că România trebuie să producă telefoane? Dacă importăm circuite integrate, putem construi competitiv o asemenea industrie doar pentru că statul suportă o parte din investiție?

Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, propune exact testul valorii adăugate. „Întrebarea pe care trebuie să și-o pună Guvernul este câtă valoare păstrăm în România prin prelucrare, tehnologie, proiectare și comercializare. Ce exportăm brut? Ce importăm ulterior? Nu în ultimul rând, ce verigi de producție ne lipsesc și de ce nu sunt competitive cele pe care le avem?”

Răspunsul nu poate fi același pentru fiecare produs. Farma cere cercetare, autorizări și personal specializat. La baterii sau componente electrice contează tehnologia, energia și lanțurile de furnizori. Uneori, avantajul local poate să nu existe, oricât de mare ar fi deficitul.

Chisăliță pune frână reflexului de a confunda subvenția cu viabilitatea. „Răspunsul trebuie dat pe sectoare și pe baza datelor. Nu orice export de materie primă este o greșeală și nu orice fabrică devine viabilă prin subvenționare.”

Asta înseamnă că statul nu trebuie să urmărească eliminarea mecanică a fiecărui import. Intervenția are sens acolo unde România are cerere, competențe, furnizori, resurse sau o poziție din care poate construi un avantaj durabil.

Statul trebuie să cumpere rezultate, nu facturi

Schema încearcă să introducă și filtre de calitate. Dimensiunea deficitului aduce puncte, iar automatizarea și folosirea materiilor prime din Spațiul Economic European intră în grilă. Proiectele sunt ordonate după punctaj, iar la egalitate are prioritate produsul cu deficit comercial mai mare.

Dumitru Chisăliță mută evaluarea de la momentul aprobării la ceea ce rămâne după investiție. „Guvernul trebuie să schimbe criteriul după care își evaluează investițiile. O sumă cheltuită nu este, prin ea însăși, un rezultat economic. Nici absorbția fondurilor europene nu arată, de una singură, cât de mult s-a modernizat economia.”

Totuși, finanțarea trebuie să pornească din nevoia reală a businessului, nu din existența programului. O investiție de minimum 10 milioane de euro cere capital și capacitate de implementare. Astfel, finanțarea nu garantează succesul proiectului.

Chisăliță duce criteriul până la rezultatul măsurabil. „Sprijinul public pentru industrie trebuie legat de modernizare, de reducerea pierderilor și de rezultate verificabile. Altfel, statul poate ajunge să finanțeze repetat aceeași vulnerabilitate. În același timp, închiderea unei activități industriale poate îmbunătăți un indicator de consum fără să reprezinte o victorie economică. Obiectivul trebuie să fie producția competitivă, cu un consum mai eficient, venituri și locuri de muncă sustenabile.”

Aici ar trebui să fie și antidotul pentru tentația birocratică. Schema nu are nevoie de o structură nouă care să administreze succesul pe hârtie, ci de indicatori simpli după câțiva ani: câte importuri au fost înlocuite, câtă valoare adăugată rămâne în țară, cât exportă fabrica și dacă poate funcționa fără următorul ajutor.

Deficitul se repară în fabrică, nu în dosarul de finanțare

Cei 759 milioane de lei pot accelera proiecte care au deja logică economică și pot atrage capital privat. Nu pot inventa avantaj competitiv acolo unde acesta nu există. Iancu Guda consideră sectoarele cu importuri nete mari drept oportunități de producție locală. El susține instrumente financiare eficiente, inclusiv garanții de stat, dar le leagă de predictibilitatea fiscală, digitalizarea administrației și reducerea birocrației.

Pentru stat, cel mai prost rezultat ar fi să numere succesul în contracte semnate și milioane aprobate. O hală nouă poate arăta bine la inaugurare și totuși să cumpere masiv componente din import, să producă scump sau să devină dependentă de următorul ajutor.

Schema este totuși o idee economică mai precisă decât o subvenție acordată oricui, pentru orice proiect. În cazul de față, se pornește de la registrul în care România pierde bani prin importuri. Dacă proiectele pot concura și după ce sprijinul dispare, statul va fi susținut deja o bucățică de industrie. Dacă fabricile vor avea nevoie de următoarea schemă ca să supraviețuiască, deficitul nu va fi reparat. Va fi doar mutat de la vamă în buget.