Aproape 10.000 de firme românești cad între bancă și private equity. Sunt viabile, dar nu găsesc banii care să le ducă mai departe

Estimarea vehiculată în piață este de aproximativ 10.000 de asemenea companii. Sunt firme viabile, dar cu bilanțuri încărcate, datorii, probleme de lichiditate sau guvernanță care le strică fotografia financiară. Mai pe românește, aparențele sunt înșelătoare: supraviețuirea nu este pentru ele o reușită excepțională, ci o constantă. Pot crește, numai că au rămas între două uși care nu se deschid.

Între banca prudentă și fondul care vrea randament

Aurel Podariu, Business Development & Investment Manager la Impetum Group, împarte piața companiilor cu active de peste un milion de euro în trei mari zone. Sunt aproximativ 45.000 de firme: 25.000 mai ușor finanțabile, circa 10.000 restructurabile și alte aproape 9.000 aflate foarte aproape de insolvență. El descrie prima categorie simplu. „Din astea, undeva la 25.000 sunt în zona de companii finanțabile. Adică se uită finanțatorii, băncile și sunt atractive pentru investitori.”

Problema este ce se întâmplă cu următoarele 10.000. Banca vede îndatorare mare, garanții insuficiente ori un bilanț dezechilibrat și trage frâna. Fondul de private equity vede o companie care cere prea multă restructurare pentru profilul său clasic. Firmele nu sunt moarte, dar nici nu arată suficient de bine în fotografia pe care o cere finanțatorul.

Podariu folosește o formulă care descrie foarte bine această zonă gri. „Good company. Bad balance sheet.” Firma poate avea clienți, produs, know-how și poziție în piață. Numai că structura financiară o ține de gât.

Este ca un camion cu marfă bună și rezervor aproape gol. Nu trebuie aruncată marfa și nici schimbat camionul. Trebuie găsit combustibilul până la următoarea destinație. Exact combustibilul acesta lipsește.

Supraviețuirea nu înseamnă automat că firma este sănătoasă

O companie poate funcționa ani întregi cu profit mic, datorii mari și încasări întârziate. Furnizorii îi dau termen, proprietarul mai aduce bani de acasă, iar investițiile sunt împinse în anul următor. Din afară, firma merge. Din bilanț, pare că merge cu frâna de mână trasă.

Podariu spune că tocmai aici apare și oportunitatea pentru capitalul specializat. „Da, riscul e mai mare. Dar, istoric, randamentele sunt contra-ciclice și peste media finanțării de tip clasic”.

Problema este că această categorie nu se potrivește bine nici cu banca, nici cu fondul tradițional. Banca trebuie să calculeze risc, garanții și capacitate de rambursare. Fondul vrea un business în care poate cumpăra participație, accelera creșterea și ieși peste câțiva ani cu randament.

Firma dintre ele are nevoie uneori de altceva: capital flexibil, restructurarea datoriei, eventual un instrument convertibil și cineva care să intre efectiv în mecanica businessului. Nu-i trebuie doar un cec. Îi trebuie și o cheie franceză financiară.

Golul devine mai vizibil la finanțări de ordinul câtorva milioane de euro. Sunt prea mari pentru soluțiile simple de capital de lucru și prea mici sau prea complicate pentru multe fonduri mari. Exact aici o companie poate avea comenzi și perspectivă, dar să nu poată cumpăra utilajul care îi dublează capacitatea.

Cash-flow-ul prost poate strica o firmă bună

Florin Jianu, președintele IMM România, vede problema banilor care nu mai circulă suficient de repede în economie. „Lipsește cash-flow-ul în economie și asta îl resimt cu toții. Adică și asta a arătat că există seriozitate din partea IMM-urilor românești, a antreprenorilor.”

El se referă la experiența programelor de tip IMM Invest, unde rata de default invocată de organizație este sub 2%. Mecanismul nu rezolvă același gol descris de Podariu, dar arată aceeași foame de lichiditate. Trecerea de la circa 10 miliarde de lei puse în economie prin astfel de instrumente la zero schimbă brusc debitul conductei.

Când banca nu dă bani, economia improvizează. Furnizorul livrează azi și este plătit peste 60 sau 90 de zile. Proprietarul împrumută propria companie. Investiția este amânată. Firma devine, fără să vrea, banca clientului său.

Florin Jianu avertizează că fenomenul se vede deja și în demografia firmelor. „Spiritul antreprenorial, încet, încet, din păcate, pălește. Și ăsta ar trebui să fie încă o dată un avertizor timpuriu.”

Până la jumătatea anului, în jur de 96.000 de firme noi se înregistraseră, în timp ce 110.000–111.000 ieșiseră din economie. Sunt cu aproximativ 20% mai multe ieșiri decât intrări. Nu toate au căzut din cauza finanțării, evident. Dar o economie în care banii se mișcă greu nu-i ajută nici pe cei care încearcă să rămână în picioare.

O firmă poate fi bună în hală și proastă în Excel

Aici este poate cea mai importantă diferență dintre business și bilanț. Un finanțator vede situații financiare, grad de îndatorare, creanțe, garanții și istoric. Antreprenorul vede clientul care sună, hala care produce și contractul care poate veni luna viitoare. Amândoi au dreptate, dar se uită la fotografii diferite.

De aceea, cele circa 10.000 de firme nu trebuie citite automat ca 10.000 de companii care „merită salvate”. Unele se vor dovedi neviabile. Altele au probleme de management, iar capitalul nou ar finanța doar încă un an de amânare. Dar între ele există și firme în care un bilanț prost ascunde un business sănătos.

Florin Jianu vede deja prudența în deciziile firmelor. „Foarte multe contracte de muncă au fost închise sau înghețate cumva. Cam așa arată fotografia momentului actual în materie de întreprinderi mici și mijlocii.”

Într-o economie care crește repede, asemenea companii mai pot câștiga timp din comenzi noi. Într-una care stagnează, fiecare lună fără capital devine mai scumpă. Furnizorul scurtează termenul, clientul cere reducere, iar dobânda nu așteaptă ca firma să-și repare bilanțul.

Între „nu” și „nu se potrivește” există o piață întreagă

Golul de finanțare nu înseamnă că băncile greșesc când refuză un credit și nici că fondurile ar trebui să cumpere orice companie care bate la ușă. Regulile lor există tocmai pentru că banii trebuie recuperați, iar riscul trebuie plătit.

Dar dacă mii de companii viabile rămân constant între „nu e bancabilă” și „nu se potrivește strategiei de investiții”, atunci problema nu mai este individuală. Devine o gaură în infrastructura financiară a economiei.

Florin Jianu cere, înainte de orice produs sofisticat, un cadru economic stabil și predictibil, acces la finanțare și dialog real cu autoritățile.

Pentru unele dintre cele 10.000 de firme, soluția va fi restructurarea. Pentru altele, un investitor specializat, un împrumut cu garanții sau capital mezzanine. Unele nu vor trece testul. Important este să existe testul, nu doar două uși cu criterii diferite și același răspuns.

Aparențele sunt, uneori, înșelătoare. În România există firme pentru care supraviețuirea nu mai este o victorie, ci o rutină repetată an de an. Ele merg înainte, produc și plătesc salarii. Problema este că, fără capitalul potrivit la momentul potrivit, mersul înainte poate rămâne singurul lucru pe care îl fac: nu cad, dar nici nu cresc.