Norocul chior al impozitelor din energie: veniturile bugetare din taxele de mediu cresc cu peste 20%. Dar, energia mai scumpă erodează competitivitatea industriei

Statul are nevoie de venituri, iar taxarea energiei oferă bani rapid și relativ ușor de colectat. Numai că energia intră în fiecare fabrică, transport, depozit, fermă și magazin. O taxă suplimentară se răspândește în economie înainte să fie observată în buget.

Creșterea încasărilor nu înseamnă că România are cele mai mari cote nominale din Europa. Eurostat măsoară veniturile colectate, influențate de consum, prețuri și schimbări fiscale.

România taxează energia mai repede decât restul UE

Veniturile din taxele de mediu au ajuns la 371,9 miliarde de euro în Uniunea Europeană. Aproape 77% au provenit din taxarea energiei. România a avut cea mai rapidă creștere, înaintea Lituaniei și Poloniei.

Cifra trebuie citită împreună cu factura suportată de economie. România are hidroenergie, producție nucleară, gaze naturale și regenerabile în expansiune. Cu toate acestea, consumatorul plătește și costurile unui sistem instabil.

Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, arată că diferența dintre costul resursei și factura finală este una structurală. Instabilitatea legislativă și intervențiile succesive se transformă în prime de risc. „Nu puțin mai mică. Ci radical mai mică. Românii nu plătesc doar energia. Plătesc instabilitatea sistemului”, spune Dumitru Chisăliță.

Pentru industrie, instabilitatea înseamnă contracte greu de bugetat. O fabrică poate absorbi un șoc pentru câteva luni, dar nu poate investi pe zece ani fără predictibilitate. Prețul energiei devine și prețul incertitudinii.

Taxa intră direct în costul final

O taxă energetică ajunge în costul materialelor, transportului și produsului finit. Efectul este puternic în metalurgie, chimie, construcții, agricultură și industria alimentară. Companiile românești concurează cu firme sprijinite prin energie mai ieftină.

Cosmin Gabriel Păcuraru, consultant în energie, consideră că politica publică promite un rezultat pe care sistemul nu îl livrează. Închiderea capacităților controlabile și stocarea insuficientă au lăsat România mai dependentă de importuri. „Realitatea arată însă exact invers. Situația este la fel de problematică. Concluzia este clară”, arată Cosmin Gabriel Păcuraru.

Mai exact, faptul că taxarea poate reduce poluarea. Însă, firma plătește tranziția fără să primească la schimb rețele mai bune, stocare (existentă sau, măcar, una mai eficientă) sau o predictibilitate a sistemului. Iar toate acestea afectează planurile de afaceri (a se citi „investiții”, în cel puțin trei sferturi din cazuri).

Un sistem scump chiar înainte de taxe

Fiscalitatea explică numai o parte din factură. Transportul, distribuția, echilibrarea și intervențiile administrative adaugă alte costuri. O piață cu volume mici împarte cheltuieli fixe la mai puțină energie vândută.

Dumitru Chisăliță leagă prețul gazului de lipsa lichidității și de funcționarea slabă a pieței. Fără tranzacții suficiente, concurența nu poate produce reduceri durabile. „În realitate, problema este lipsa de lichiditate într-un sistem capital-intensiv. Fără volum, nu există eficiență. Nu există preț mic sustenabil. Nu există competiție reală”, explică el.

Acest mecanism se vede și în electricitate. România exportă uneori energie ieftină la prânz și importă scump în orele de vârf. Lipsa bateriilor și a producției flexibile transformă surplusul într-o oportunitate ratată.

Păcuraru avertizează că electrificarea nu produce automat economie. Costul trebuie calculat pentru întregul sistem, inclusiv pentru rețea, rezervă și stocare. „Electrificarea nu înseamnă scăderea costurilor. Energia electrică nu se poate depozita eficient decât în condiții specifice și cu costuri ridicate”, explică Cosmin Gabriel Păcuraru.

Statul câștigă din energie, economia pierde din competitivitate

Statul încasează TVA, accize, dividende, redevențe și impozite de la companiile din energie. Când prețurile cresc, o parte a câștigului ajunge automat la buget. Această dependență creează însă un conflict între veniturile publice și competitivitate.

Energia ieftină ajută populația și industria, dar reduce unele încasări. Energia scumpă umple bugetul, însă împinge inflația și costurile companiilor în sus. Dumitru Chisăliță descrie direct contradicția: „Politicile de «energie ieftină» sunt anti-buget. Politicile de «energie scumpă» sunt anti-consumator. Problema nu este că energia aduce bani”, spune el.

Problema este folosirea energiei ca soluție fiscală permanentă. Venitul imediat poate costa mai mult prin inflație, falimente și investiții pierdute. Statul recuperează apoi prin scheme de sprijin ceea ce a colectat prin taxe.

Decarbonizarea fără investiții mută costul spre industrie

Taxele de mediu trebuie să schimbe comportamente și să stimuleze tehnologii mai curate. Pentru asta, companiile au nevoie de alternative reale. O fabrică nu poate renunța la gaz dacă nu are electricitate sigură sau o tehnologie matură.

Păcuraru critică diferența dintre obiectivele declarate și rezultatele economice. Europa continuă să importe combustibili, dar îi taxează tot mai mult la utilizare. „Importăm cantități uriașe de gaz ca să plătim energie electrică și termică din ce în ce mai scumpă. Și transportul se va scumpi”, afirmă Cosmin Gabriel Păcuraru.

Costul se transmite în alimente și bunuri industriale. Transportatorii majorează tarifele, fermierii plătesc motorină mai scumpă, iar producătorii pierd comenzi. Taxa de mediu ajunge astfel o taxă pe competitivitate.

România are însă resurse și o poziție regională importantă. Energia ar putea atrage fabrici, nu doar venituri fiscale. Dumitru Chisăliță arată cât de scumpe devin deciziile greșite. „Greșelile din energie nu costă doar bani. Costă competitivitate economică. Costă încredere investițională și securitate energetică”, subliniază el.

Competitivitatea se pierde și prin amânarea de proiecte

Investitorii nu compară doar prețul de azi. Ei calculează taxele viitoare, riscul politic și stabilitatea reglementărilor. O schemă schimbată anual ridică randamentul cerut pentru orice proiect.

Când randamentul urcă, investițiile în cogenerare, stocare sau modernizare sunt amânate. Oferta rămâne insuficientă, iar energia continuă să fie scumpă. Dumitru Chisăliță avertizează că piețele reacționează înaintea instituțiilor. „Piețele energetice nu așteaptă rezultatul negocierilor politice. Ele reacționează imediat la risc. Investitorii devin mai prudenți”, arată el.

Prudența afectează și industria. O companie care caută o nouă fabrică poate alege Polonia, Cehia sau Ungaria. România pierde capitalul și taxele viitoare pentru a proteja încasări imediate.

Cosmin Gabriel Păcuraru vede problema și în centralizarea excesivă. Comunitățile și companiile au nevoie de producție locală și soluții adaptate consumului lor. „Cel mai mare dușman rămâne incompetența administrativă. Autosuficiența locală nu înseamnă izolare, ci reziliență și reducerea presiunii asupra sistemului național”, susține el.

O posibilă soluție alternativă: taxarea inteligentă

Soluția nu este eliminarea tuturor taxelor de mediu. Poluarea are un cost, iar tranziția trebuie finanțată. Diferența o fac utilizarea veniturilor și predictibilitatea calendarului.

Banii pot susține rețele, baterii, eficiență energetică și garanții pentru investiții. Schemele trebuie să fie accesibile și IMM-urilor, nu doar companiilor cu lichiditate. Altfel, tranziția devine privilegiul firmelor mari.

Dumitru Chisăliță spune că eșecul energetic nu vine din lipsa resurselor. El vine din felul în care au fost administrate și din interesele construite în jurul instabilității. „România nu a eșuat în energie pentru că nu avea resurse. Nu a eșuat din cauza Uniunii Europene. Energia a rămas captivă politicienilor și «băieților deștepți»”, avertizează Dumitru el.

Fiscalitatea trebuie să ofere firmelor un traseu clar. Investițiile curate pot primi deduceri, garanții sau contracte stabile.

Când energia ieftină devine politică industrială

Industria modernă caută energie sigură, infrastructură și reguli stabile. Acolo merg fabricile și valoarea adăugată.

Creșterea cu 21,7% a veniturilor din taxele de mediu este o performanță contabilă. Pentru economie, întrebarea este ce rămâne după colectare. Dacă banii produc rețele și energie competitivă, taxarea poate susține tranziția.

Dacă veniturile acoperă doar deficitul curent, energia devine o frână. România poate taxa poluarea fără să taxeze dezvoltarea. Fiecare leu colectat trebuie comparat cu investiția pierdută, fabrica amânată și importul suplimentar.