Cursa pentru gazele naturale din estul Mediteranei prinde viteză. De ce Egiptul și Turcia au cele mai mari șanse de câștig

Competiția pentru descoperirea și exploatarea rezervelor a alimentat dispute privind delimitarea apelor teritoriale între Turcia, Cipru, Grecia, Libia și Egipt. Dar și între Israel, Palestina și Liban. Uneori, tensiunile de pe mare au stârnit temeri privind izbucnirea unor confruntări.

În prezent, cursa pentru gazele naturale din regiune arată diferit. Miza nu mai este atât controlul celor mai mari rezerve, ci deținerea infrastructurii necesare pentru comercializarea acestora. Statele încearcă să obțină venituri din servicii precum lichefierea și regazificarea, conductele și capacitățile de stocare, transportul maritim și operațiunile portuare.

„Povestea estului Mediteranei s-a schimbat radical, de la «cine deține gazele?» la «cine controlează rutele de acces către piață?»”, afirmă Cyril Widdershoven. „Egiptul și Turcia sunt principalii competitori”, observă expertul, însă „fiecare dispune de avantaje diferite”.

Egiptul deține singurele instalații de lichefiere din regiune

Marele avantaj al Egiptului în cursa pentru a deveni un centru regional de comercializare a gazelor este reprezentat de Idku și Damietta. Acestea sunt singurele două instalații de lichefiere din estul Mediteranei proiectate pentru exportul pe scară largă al gazelor naturale lichefiate (GNL). Construirea unei infrastructuri similare ar necesita aproape un deceniu și investiții cuprinse între șase și zece miliarde de dolari.

Cu ajutorul acestor două terminale, Israelul exportă deja în Egipt gaze provenite din cele mai mari două zăcăminte ale sale. Vara trecută, Egiptul a convenit să majoreze importurile din zăcământul Leviathan, iar în prezent negociază extinderea livrărilor din Tamar. Egiptul și Ciprul au semnat, de asemenea, anul acesta, un acord prin care producția zăcământului cipriot Aphrodite urmează să fie transportată în Egipt pentru reexport. Cele două țări negociază în prezent o înțelegere similară pentru zăcământul Cronos.

Pe lângă infrastructura pentru GNL, Egiptul a închiriat în ultimii ani nave pentru stocare și regazificare. În prezent, țara are acces la șase astfel de unități plutitoare. Acestea permit transformarea gazelor naturale lichefiate importate înapoi în stare gazoasă. Cea mai recentă dintre cele șase unități este utilizată împreună cu Iordania, în baza unui contract încheiat în luna mai.

La începutul acestui an, Egiptul a început să testeze și această rută. Țara a primit un transport de GNL la unitatea de regazificare ancorată în Aqaba, Iordania, pentru ca ulterior gazele să fie reexportate către Liban și Siria prin așa-numita Conductă Arabă de Gaze. În paralel, Cairo a semnat în ianuarie acorduri preliminare cu Beirutul și Damascul pentru furnizarea de gaze.

Scăderea producției interne afectează planurile Egiptului

Deși strategia Egiptului pare solidă în teorie, aplicarea sa se confruntă cu două dificultăți majore. Importurile de gaze din Israel au fost întrerupte în ultimii ani de conflictele repetate din regiune. În același timp, scăderea puternică a producției interne și creșterea consumului obligă Egiptul să folosească aproape întreaga infrastructură destinată potențial exporturilor pentru acoperirea necesarului intern.

„Slăbiciunea țării este însă la fel de evidentă. Egiptul nu mai dispune de un excedent confortabil de gaze, așa cum s-a întâmplat până în 2023. Cairo se confruntă cu scăderea producției interne, creșterea cererii de energie și întreruperea livrărilor din Israel. Toate acestea au scos la iveală vulnerabilitatea ambiției sale de a deveni un centru regional”, explică Widdershoven.

Analistul arată că „este foarte dificil să maximizezi reexporturile în timp ce imporți gaze naturale lichefiate pentru a acoperi deficitul intern”. Într-o asemenea situație, consideră el, centrul regional de gaze devine mai degrabă un mecanism de echilibrare decât o sursă de profit.

O strategie diversificată

În cazul Turciei, strategia de a deveni un centru regional pentru comercializarea gazelor naturale nu se bazează atât de mult pe infrastructura de GNL, cât pe un model mai diversificat. Acesta include un portofoliu extins de furnizori, volume mai mari transportate prin conducte, producție internă, capacități de stocare. Dar și o influență mai mare pe piață.

Widdershoven explică faptul că poziția Turciei între Rusia, Europa și Orientul Mijlociu îi oferă un avantaj important. Relațiile sale cu Rusia și Iran, două țări producătoare care au acces limitat la piețele internaționale, îi permit să negocieze condiții mai bune, să solicite o flexibilitate mai mare. Ba mai mult, poate chiar să obțină volume excedentare pentru reexport.

Ankara își reduce dependența de gazele rusești și iraniene

Turcia dispune și de cinci terminale pentru regazificarea GNL. Dintre acestea, două sunt amplasate pe uscat, iar celelalte sunt unități plutitoare, similare celor închiriate de Egipt. Această infrastructură îi permite să acopere o parte importantă a cererii interne de gaze. În același timp, Ankara a investit în ultimii ani în exploatarea propriilor rezerve de gaze naturale din Marea Neagră. Acest lucru îi consolidează poziția.

În ultimul an, Turcia a încheiat aproximativ zece acorduri importante pentru achiziția de GNL. Măsura face parte din strategia de diversificare a importurilor și de consolidare a rolului său de furnizor important pentru Europa. Astfel, țara își poate reduce dependența de gazele provenite din Iran și Rusia, poate stoca volumele excedentare și le poate reexporta atunci când cererea crește.

„Dacă Ankara cumpără gaze importate prin conducte și GNL în condiții competitive, apoi le stochează, le tranzacționează și le revinde și creează un reper credibil de preț, valoarea strategiei sale nu constă doar în tranzitul fizic. Ci și în crearea unei piețe”, explică Widdershoven.

Analistul subliniază însă că acest model „depinde de existența unor reguli transparente, de accesul terților. Dar și de prețuri credibile și de încrederea cumpărătorilor europeni”.

Totodată, el avertizează că „Turcia riscă să fie percepută drept o platformă pentru redirecționarea gazelor, în special a celor rusești”. Prin urmare, „adevărata sa provocare nu este infrastructura, ci credibilitatea”, potrivit Elpais.com.