Termometrul de aur. Ce ne spun băncile centrale când preferă metalul la care nu primesc dobândă

Instituțiile care emit banii de hârtie și care administrează încrederea în ei preferă să își păstreze rezervele într-un metal care nu plătește nicio dobândă, în locul titlurilor de datorie ale celei mai mari economii a lumii. Când fabricantul unui produs își ține economiile în altceva, merită să ne întrebăm ce știe el și nu spunem noi cu voce tare.

Acumularea continuă în tăcere

Să recapitulăm contextul. Aurul a atins în februarie un maxim istoric de 5.825 de dolari uncia. După care a pierdut aproape o șesime din valoare, iar atenția piețelor s-a mutat integral pe spectacolul inteligenței artificiale. Unde producătorul de cipuri Micron a avut nevoie de 42 de ani ca să ajungă la o evaluare de 500 de miliarde de dolari și de doar 50 de zile de tranzacționare pentru următoarele 500.

În băncile de investiții, despre aur nu se mai vorbește deloc. În subsolurile băncilor centrale, în schimb, acumularea continuă în tăcere. Contrastul acesta între ce spune City-ul londonez și ce face oficialul de rezerve este, în sine, o informație.

Costul de oportunitate

Scepticii aurului au argumente pe care nu am de gând să le minimalizez, pentru că sunt corecte în logica lor.

Metalul nu produce nimic: nicio dobândă, niciun dividend, niciun flux de numerar care să poată fi actualizat într-un model de evaluare. Utilizarea industrială e marginală.

Cine îl deține plătește un cost de oportunitate cu atât mai mare cu cât dobânzile la depozite și randamentele obligațiunilor sunt mai ridicate. Iar aprecierea lui depinde, la rigoare, de disponibilitatea următorului cumpărător de a plăti mai mult.

Warren Buffett a refuzat toată viața să investească în aur exact din aceste motive. Și nu a fost o viață de investiții tocmai ratată.

Pariul pe degradarea banilor

Numai că argumentele acestea, oricât de solide, răspund la altă întrebare decât cea care contează. Ele explică de ce aurul este o investiție ciudată.

Nu explică de ce tocmai băncile centrale, instituțiile cu cel mai sofisticat aparat de analiză monetară din lume, îl cumpără în ritmul cel mai susținut din ultimele decenii. Iar răspunsul la a doua întrebare are un nume pe piețe: debasement trade, pariul pe degradarea banilor.

Datoriile suverane ale Occidentului au ajuns la niveluri la care austeritatea este politic imposibilă, iar taxarea suplimentară e economic contraproductivă. Rămâne a treia cale, cea mai veche dintre toate: inflația, care subțiază datoria în termeni reali fără ca vreun parlament să voteze vreodată ceva.

Economiștii școlii austriece au descris mecanismul acum un secol, iar formularea rămâne valabilă: inflația este un impozit nelegiferat și un faliment cu încetinitorul, plătit de cei care economisesc în moneda statului. Prețul aurului nu crește, în această lectură. Banii în care îl măsurăm scad.

Un scenariu de neîncredere deplină

Russ Mould, directorul de investiții al AJ Bell, una dintre cele mai mari platforme de investiții pentru clienți de retail din Marea Britanie, încearcă să evalueze, într-un articol pentru publicația britanică The Telegraph, cât de departe poate merge acest pariu. Și, în lipsa fluxurilor de numerar, recurge la trei rapoarte istorice: aurul față de venitul discreționar al gospodăriei americane, față de prețul unei case și față de masa monetară M2.

Toate trei arată că, în ciuda maximului din februarie, metalul rămâne sub vârfurile relative din 1980, când criza de încredere în dolar a fost totală. Nu reproduc țintele de preț, pentru că nu scriu aceste rânduri ca recomandare de investiții și pentru că exact vârful din 1980 s-a dovedit unul de scurtă durată. Rețin doar concluzia calitativă: piața nu prețuiește încă un scenariu de neîncredere deplină. Băncile centrale însă, judecând după comportament, nu exclud unul.

Românii nu au nevoie să citească studii

Cititorul român are față de acest subiect un avantaj pe care puțini occidentali îl bănuiesc: memoria.

Sub comunism, deținerea de aur era interzisă prin decret, iar oamenii care ascundeau câțiva cocoșei, monedele de aur rămase din perioada interbelică, riscau ancheta și închisoarea. Statul, care își declarase moneda infailibilă, simțea nevoia să incrimineze alternativa. Ceea ce spune tot ce era de spus despre încrederea lui în propria hârtie.

Apoi au venit anii ’90, când inflația a topit economiile unei generații, și 2005, când leul a trebuit denominat prin tăierea a patru zerouri, operațiune pe care o țară nu o face niciodată din exces de stabilitate. Banca Națională păstrează și astăzi în rezervă în jur de 104 tone de aur, o parte în tezaurul propriu, o parte la Banca Angliei.

Românii nu au nevoie să citească studii despre degradarea monetară. O au în biografia familiei, în povestea bunicii care a păstrat inelele și a pierdut libretul CEC.

Aurul funcționează ca un termometru

Tocmai de aceea, lecția acestui moment nu e una despre plasamente, ci una despre politici.

Aurul funcționează ca un termometru: nu produce febra, doar o măsoară. Iar febra pe care o măsoară acum se numește datorie suverană scăpată de sub control și tentația, veche de când există monedă, de a o rezolva pe seama celor care economisesc.

România intră în această discuție cu unul dintre cele mai mari deficite bugetare din Uniunea Europeană, finanțat la dobânzi care reflectă exact deficitul de credibilitate despre care vorbim. Drumul de la un buget cronic dezechilibrat la o monedă în care nimeni nu mai are încredere este mai scurt decât pare în anii liniștiți, iar noi l-am parcurs o dată, în direcția greșită, în memoria oamenilor încă în viață.

Alternativa la disciplina fiscală asumată la timp

Nu știu dacă aurul va atinge nivelurile pe care le sugerează rapoartele istorice ale lui Mould, și nimeni nu știe. Știu însă ce înseamnă semnalul pe care îl transmit băncile centrale prin simplul lor comportament: instituțiile care cunosc cel mai bine banii de hârtie își cumpără, discret și metodic, asigurare împotriva lor. Guvernele, inclusiv al nostru, ar face bine să citească acest semnal nu ca pe o curiozitate de piață, ci ca pe un avertisment. Pentru că alternativa la disciplina fiscală asumată la timp nu e absența disciplinei. Este disciplina impusă mai târziu, de piețe, în condițiile lor, cu economiile cetățenilor pe post de variabilă de ajustare.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală, cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public.