Cheltuielile cu cercetarea au crescut cu 24,7%, dar rămânem pe ultimul loc în Uniunea Europeană. De ce nu reușește România să recupereze decalajul față de statele membre

Cheltuielile cu cercetarea au crescut cu 24,7%, dar rămânem pe ultimul loc în Uniunea Europeană. De ce nu reușește România să recupereze decalajul față de statele membre
Bugetul cercetării a crescut cu 24,7%, dar rămânem pe ultimul loc în Uniunea Europeană. De ce nu reușește România să recupereze decalajul față de statele membre. Sursa foto: Pixabay
Cheltuielile totale pentru cercetare-dezvoltare în România au înregistrat o creștere de 24,7% anul trecut. În ciuda acestui avans, intensitatea cercetării abia atinge 0,52% din PIB, fiind de peste patru ori mai mică în comparație cu media Uniunii Europene. Suntem pe ultimul loc în rândul statelor membre la mai multe capitole din sectorul cercetării și sunt slabe șanse de recuperare rapidă a decalajelor.

Valoarea totală a cheltuielilor cu activitatea de cercetare-dezvoltare în România a urcat anul trecut la 10,07 miliarde de lei. Creșterea este notabilă, de 24,7% raportat la 2024. Dar, dacă luăm în calcul și evoluția ratei inflației, valoarea devine sensibil mai mică.

Un indicator mai eficient de evaluare, utilizat la nivel internațional, este ponderea cheltuielilor cu activitatea de cercetare-dezvoltare raportată la valoarea Produsului Intern Brut (PIB). Calculată astfel, rezultă o „intensitate a cercetării” de 0,52% din PIB. Media la nivelul Uniunii Europene este de 2,24-2,26% din PIB, ceea ce înseamnă că nivelul alocărilor totale din România este de peste patru ori mai mic decât standardul comunitar.

La nivelul bugetului public, decalajul este și mai pronunțat. Alocările guvernamentale directe au fost în 2025 de 0,09% din PIB. Rezultat care plasează România pe ultimul loc din Uniune și în poziția unică de a fi singurul stat membru situat sub pragul de 0,1% din PIB.

Pe ce s-au cheltuit banii din cercetare

Analiza structurii cheltuielilor evidențiază un decalaj puternic între resursele alocate funcționării de zi cu zi și cele alocate dezvoltării infrastructurii de cercetare. Astfel, din totalul de 10,07 miliarde de lei cheltuiți în 2025:

88,1% din total, respectiv 8,88 miliarde, a fost reprezentat de cheltuielile curente. Aproape două treimi (63%) din totalul acestora au fost pentru plățile personalului direct implicat în activitatea de cercetare-dezvoltare. Restul (37%) a fost destinat acoperirii costurilor curente cu utilitățile, consumabilele și funcționarea administrativă.

11,9% din total (1,19 miliarde) a fost alocat cheltuielilor de capital, respectiv investițiilor. Grosul (79%) a mers către achiziția de echipamente și aparatură. Restul a fost repartizat astfel: 9,1% pentru terenuri și construcții, 5,3% pentru achiziția de software dedicat și 6,6% pentru alte drepturi de proprietate intelectuală.

Cheltuielile de capital au înregistrat anul trecut o creștere procentuală de circa 63% comparativ cu 2024. Este un salt considerabil, dar baza rămâne încă foarte mică. Faptul că aproape 9 din 10 lei merg pe cheltuielile curente, iar ponderile software-ului și drepturilor de proprietate intelectuală sunt reduse arată că sistemul își consumă resursele preponderent pentru supraviețuire operațională și remunerații de bază. Este un aspect critic susțin specialiștii în domeniu, care avertizează în mod repetat că sistemul de cercetare-dezvoltare din România nu dispune de masa critică necesară pentru a susține investiții în dotări tehnologice de frontieră și active necorporale de mare valoare.

Cine plătește și cine execută cercetarea

Datele INS indică un decalaj clar între sursele care alimentează activitatea de cercetare-dezvoltare și sectoarele în care se desfășoară efectiv cercetarea.

Din perspectiva surselor de finanțare, situațiea este următoarea:

  • Întreprinderile asigură 64,9% din fondurile totale (6,54 miliarde de lei).
  • Fondurile publice acoperă 24% (2,41 miliarde).
  • Sursele externe reprezintă 8,7% (878,2 milioane).

Restul provine din surse proprii ale unităților de învățământ (24,9 milioane), sectorul privat non-profit (21,5 milioane) și alte surse (189,2 milioane).

În ceea ce privește sectoarele de performanță, respectiv a locului unde se cheltuiesc banii, clasamentul este:

  • Mediul de afaceri realizează 67,6% din cheltuielile totale de cercetare-dezvoltare. Companiile își acoperă activitatea în proporție de 92% din resurse proprii, în timp ce fondurile publice contribuie cu doar 3,9%, iar sursele externe cu 3,4%.
  • Sectorul guvernamental (institutele naționale și de ramură) concentrează 23,4% din cheltuieli, depinzând în proporție de 75,3% de bugetul public. Companiile contribuie cu 9,8%, iar fondurile externe – cu 9,6%.
  • Sectorul învățământului superior absoarbe doar 8,9% din fondurile totale de cercetare. Universitățile depind în primul rând de granturile din străinătate, care asigură 46,4% din bugetul lor de cercetare, în timp ce statul oferă 42,4%.

Sectorul privat non-profit: are o pondere marginală, de doar 0,1%.

Datele indică o legătură slabă între mediul academic și industrie. Din cele peste 6,5 miliarde de lei cheltuite de companii pentru cercetare, numai 0,7% au ajuns la universități. Sectorul privat își dezvoltă preponderent soluții proprii în laboratoare interne sau cumpără tehnologie gata asamblată. Universitățile supraviețuiesc din proiecte europene și alocări bugetare limitate, fără a reuși să transfere rezultatele științifice în produse industriale de serie.

Cum a evoluat numărul angajaților

La finalul anului trecut, în activitatea de cercetare-dezvoltare erau înregistrați 52.393 de salariați, în creștere cu 3,6% față de 2024.

Creșterea forței de muncă s-a produs aproape exclusiv în mediul privat. Companiile au angajat 1.443 de salariați noi (+8,9%), reprezentând 79,5% din creșterea netă la nivel național. Învățământul superior a adăugat 466 de persoane, ajungând la 21.695 de salariați, în vreme ce sectorul guvernamental a consemnat o pierdere netă de 40 de posturi, iar cel non-profit o scădere de 55 de posturi.

Deși universitățile concentrează cel mai mare număr de personal implicat în cercetare, 41,4% din salariații din acest sector, intensitatea muncii de cercetare este de doar 42 ENI la 100 de salariați. (Indicatorul „Echivalent Normă Întreagă” – ENI – corectează numărul brut de angajați în funcție de orele efectiv lucrate în activități de cercetare.) În contrast, în mediul de afaceri și în institutele guvernamentale, raportul este de 93 ENI la 100 de salariați.

La nivel național, doar 72% dintre salariați lucrează cu normă întreagă în cercetare-dezvoltare, ceea ce reduce capacitatea de execuție efectivă a României la circa 37.700 de cercetători full-time.

Cât de mare este decalajul față de Uniunea Europeană

Anul trecut, media UE a alocărilor bugetare publice pentru cercetare pe cap de locuitor a fost de 288,9 euro. În România, alocarea a fost de doar 18,8 euro per locuitor, adică de peste 15 ori mai mică.

Comparațiile la nivel european mai relevă un aspect interesant – alocarea bugetară publică a crescut în Uniune cu 57,7% în ultimii 10 ani, respectiv față de anul de referință 2015. În țara noastră a scăzut cu 9,6%, ceea ce poziționează România ca singurul stat membru care a redus finanțarea publică a cercetării pe cap de locuitor în ultimul deceniu. Ca ordin de comparație, Bulgaria și-a majorat cheltuielile pe locuitor cu aproape 496%, la 92,3 euro.

Nu este singurul indicator la care stăm prost. Avem doar doi cercetători la mia de angajați, comparativ cu o medie europeană de 10 cercetători la 1.000 de salariați. Doar 8,8% dintre companiile românești au raportat activități de inovare, față de media UE de 51,4%. Numai 41 de cereri de brevete europene au fost depuse în România în 2025, ceea ce înseamnă 2,2 cereri la un milion de locuitori, în timp ce media UE este de 153 de cereri.

Ce ne spun cifrele

Deși datele INS indică un salt vizibil al valorii cheltuielilor, imaginea de ansamblu arată că sistemul românesc de cercetare-dezvoltare rămâne blocat într-un stadiu de subfinanțare cronică și funcționare de avarie. Majoritatea resurselor se consumă pe salarii și utilități, lăsând puțini bani pentru dezvoltarea infrastructurii tehnologice și a proprietății intelectuale. Implicarea minimă a statului, reflectată de minimul istoric de 0,09% din PIB și de scăderea bugetelor publice în ultimul deceniu, transferă aproape întreaga povară a inovației pe umerii mediului privat.

Izolarea mediului academic de economia reală acționează ca un alt blocaj major. Faptul că sub 1% din bugetele de cercetare ale companiilor ajung în universități demonstrează că piața locală nu reușește să transforme potențialul științific în produse comerciale scalabile.

Toate acestea înseamnă, de fapt, o capacitate extrem de redusă a economiei locale de a trece la un model bazat pe produse proprii cu valoare adăugată ridicată. Cu alte cuvinte, România riscă să rămână un simplu asamblor și consumator de tehnologii importate. Iar avantajul competitiv istoric, bazat pe o forță de muncă calificată și ieftină, încă, comparativ cu Occidentul, se erodează rapid în fața accelerării tehnologice globale.

0 comentarii