Cât ne costă exodul forței de muncă. România plătește 100.000 de lei pentru formarea unui medic, dar nu reușește să construiască o economie care să-i păstreze

Plecarea românilor la muncă în străinătate este analizată frecvent prin prisma salariilor mai mari și a banilor trimiși în țară. Există însă și o factură economică, mult mai greu de observat și de calculat.

Nu există o cifră oficială unică pentru „costul exodului” și ar fi incorect să inventăm una. Costul poate fi însă urmărit prin investiția în educație, pierderea contribuabililor și presiunea asupra serviciilor publice.

Aproape 20% din populația română de vârstă activă trăiește în afara țării

Dimensiunea fenomenului este uriașă. OECD arată că aproximativ 20% din populația născută în România și aflată la vârsta muncii locuiește în străinătate. Se estimează că în jur de 6 milioane de români trăiesc, de fapt, în străinătate.

Tot OECD estimează că emigrația netă cumulată după anul 2000 echivalează cu aproximativ 10% din populația țării. Majoritatea celor plecați sunt persoane de vârstă activă, exact categoria care susține producția și finanțarea sistemelor sociale. Datele istorice ale Băncii Mondiale indicau aproximativ 20,6% din populația corespunzătoare, semnalând o pierdere majoră pentru piața internă a muncii. România a pierdut o parte neobișnuit de mare din populația activă.

România investește puțin în educație și pierde o parte dintre oamenii formați

Paradoxul este că România nu pornește de la un nivel ridicat al investițiilor educaționale în comparațiile internaționale. OECD arată că investiția de la nivel primar până la cel terț reprezintă 2,5% din PIB, după metodologia organizației. Media OECD este de 4,7% din PIB pentru același indicator. Diferența arată că România investește mai puțin, dar pierde simultan o parte importantă a populației active formate. Acest mecanism poate produce un cerc vicios. Finanțarea redusă afectează calitatea serviciilor, iar oportunitățile limitate stimulează plecările către economii care oferă salarii și condiții mai bune.

Mai puțini oameni activi înseamnă o bază mai îngustă de contribuabili

Un cost major apare în finanțele publice. Un angajat care lucrează legal în România plătește impozite și contribuții sociale aferente veniturilor sale. Când persoana pleacă și lucrează în altă țară, contribuțiile curente sunt plătite, de regulă, acolo. România pierde astfel o parte din veniturile potențiale care ar fi alimentat bugetele publice.

Desigur, nu fiecare emigrant ar fi fost automat angajat în România și nu toți ar fi avut salarii ridicate. Tocmai de aceea, o estimare serioasă nu poate înmulți simplu numărul emigranților cu o contribuție medie. Totuși, efectul structural este clar. O economie cu mai puțini lucrători are o bază potențială mai mică pentru colectarea contribuțiilor și impozitelor pe muncă.

INS arată că rata de ocupare a populației între 15 și 64 de ani a fost 63% în 2025. Nivelul a scăzut cu 0,8 puncte procentuale față de anul precedent. OECD semnalase deja că România are o participare redusă pe piața muncii comparativ cu alte state dezvoltate. Această slăbiciune amplifică efectele emigrării asupra bazei de contribuabili.

Pensiile resimt dezechilibrul dintre cei care plătesc și cei care primesc

Sistemul public de pensii funcționează în principal prin redistribuirea contribuțiilor colectate de la populația activă. Contribuțiile actualilor salariați finanțează, în esență, pensiile plătite în prezent. Când o parte importantă a populației active pleacă, numărul potențial al contributorilor interni se reduce. În același timp, îmbătrânirea demografică majorează presiunea exercitată asupra cheltuielilor cu pensiile.

Exodul nu este singura cauză a acestei probleme. Natalitatea redusă, îmbătrânirea și participarea modestă la muncă au, de asemenea, efecte importante. Migrația amplifică însă dezechilibrul, deoarece persoanele plecate sunt adesea exact cele aflate în anii productivi. Ele nu dispar din economie, ci produc și contribuie în alte state.

Pe termen lung, statul are doar câteva variante. Poate crește numărul contributorilor, majora transferurile din alte venituri bugetare sau modifica parametrii sistemului de pensii.

Și sistemul de sănătate pierde contribuții și personal

Efectul asupra sănătății este dublu. România poate pierde atât contribuabili, cât și profesioniști formați în sistemul educațional intern. Un salariat plecat în străinătate nu mai alimentează în mod obișnuit sistemul românesc prin contribuțiile aferente salariului local. Contribuțiile sale curente susțin sistemul statului în care lucrează și este asigurat. Dar în paralel, plecarea medicilor și a altor profesioniști poate reduce capacitatea sistemului de a furniza servicii. Statul riscă, astfel, să piardă simultan bani potențiali și resursă umană calificată.

Efectul este mai sever în regiunile unde accesul la servicii medicale este deja dificil. Lipsa personalului poate prelungi așteptarea și poate accentua diferențele dintre marile orașe și zonele vulnerabile.

România compensează lipsa lucrătorilor prin imigrație

Piața muncii a început deja să se adapteze. Companiile recrutează angajați din afara Uniunii Europene pentru construcții, HoReCa, producție, curierat și alte sectoare. OECD arată că, în 2024, aproximativ 52.000 de noi imigranți au obținut permise de ședere de peste 12 luni, fără cetățenii UE. Dintre aceștia, 80,6% au venit ca migranți pentru muncă. Această evoluție arată un paradox economic. România exportă forță de muncă, apoi importă lucrători pentru a acoperi golurile apărute în economie.

Imigrația poate reduce deficitul de personal și poate susține baza de contribuabili. Totuși, integrarea lucrătorilor străini necesită politici coerente privind locuirea, serviciile publice și stabilitatea șederii.

Remitențele reduc factura, dar nu o anulează

Exodul forței de muncă nu produce numai pierderi. Românii din străinătate trimit bani familiilor și susțin consumul intern, economisirea sau investițiile imobiliare. Aceste transferuri reprezintă un avantaj economic important și nu trebuie ignorate într-o analiză echilibrată. Migrația poate aduce și competențe noi atunci când oamenii se întorc și investesc în România.

Banca Mondială a subliniat tocmai acest potențial al migrației de întoarcere și al competențelor dobândite peste hotare. Beneficiile depind însă de capacitatea economiei românești de a atrage oamenii înapoi.

Remitențele nu înlocuiesc însă complet contribuțiile sociale pierdute și nici personalul calificat plecat din sectoarele deficitare. Un euro trimis familiei nu este echivalent economic cu un contributor stabil la pensii și sănătate.

Cât ne costă, în final, exodul?

Răspunsul corect este că nu există o singură sumă oficială și credibilă pentru întreaga factură. Orice cifră spectaculoasă ar necesita ipoteze privind salariile, durata emigrării, ocuparea și probabilitatea revenirii.

Putem spune însă unde se vede costul. Apare în investiția publică pentru oameni care produc ulterior în alte economii. Apare în baza mai îngustă de contribuabili și în dificultatea companiilor de a găsi angajați. Se vede și în presiunea suplimentară asupra pensiilor, sănătății și finanțelor publice.

OECD avertizează că aproape 20% din populația română de vârstă activă locuiește deja în afara țării. Pentru o economie care îmbătrânește rapid, aceasta nu este doar o problemă demografică. Este o pierdere de capital uman, bază fiscală și capacitate productivă. Iar factura se acumulează în fiecare an în care România formează oameni, dar nu reușește să le ofere suficiente motive pentru a rămâne.

Cât cheltuie statul pentru pregătirea profesională a unui inginer

Statul român cheltuie în medie între 25.000 și 35.000 de lei (aproximativ 5.000 – 7.000 de euro) din fonduri publice pentru a acoperi costurile stricte de școlarizare ale unui student la inginerie pe parcursul celor 4 ani de studii de licență. Dacă includem și restul facilităților indirecte subvenționate, costul total suportat de bugetul de stat pentru transformarea unui tânăr într-un inginer licențiat poate depăși 45.000 – 55.000 de lei.

Cum se împart și de unde provin aceste sume? Universitățile primesc banii de la Ministerul Educației prin două componente majore. Una este finanțarea de bază (Grantul de studiu direct), este suma fixă primită anual de universitate pentru fiecare student admis pe locurile de la „buget”. Se pornește de la o alocație unitară de bază (aproximativ 6.300–6.500 de lei). Apoi, deoarece ingineria presupune laboratoare, reactivi, tehnică de calcul și software-uri specializate, statul aplică un coeficient de multiplicare (de obicei între 1.2 și 1.5 față de științele umaniste). Rezultatul este că finanțarea brută acordată facultăților tehnice (precum Universitatea Politehnica București sau UTCB) ajunge la 6.000 – 8.500 de lei pe an pentru fiecare student. Pe parcursul celor 4 ani obligatorii, costul direct este de 24.000 – 34.000 de lei.

Dar finanțarea complementară și cheltuieli indirecte sunt mai mari. Pe lângă banii de cursuri, statul alocă fonduri masive pentru infrastructura studențească. Este vorba despre subvenția pentru cazare și masă, unde statul acoperă o parte consistentă din utilitățile căminelor și cheltuielile cantinelor studențești.

Mai sunt apoi bursele sociale și de merit. Un procent important dintre studenții de la inginerie primesc burse lunare plătite integral din bugetul public.

De asemenea, mai sunt reduceri la transport. Subvenționarea integrală sau parțială a transportului feroviar și local în comun.

Pierderea investiției prin emigrare

Aceste date devin alarmante în contextul pieței muncii actuale. România are un deficit estimat la sute de mii de ingineri. Cu toate acestea, din cauza salariilor mai mari din Occident, o mare parte dintre absolvenții pregătiți pe banii statului român aleg să plece în diaspora imediat după facultate. Acest fenomen („brain drain”) transformă investiția educațională a României într-un beneficiu economic net pentru țări precum Germania sau Marea Britanie, care primesc specialiști gata formați fără a cheltui bani pentru educația lor.  

Pentru un medic, statul cheltuie chiar mai mult. Formarea completă a unui medic specialist pe locurile finanțate de stat costă bugetul public din România peste 20.000 de euro (aproximativ 100.000 de lei). Spre deosebire de inginerie, procesul de instruire în medicină este considerabil mai lung și mai scump, fiind împărțit obligatoriu în două mari etape finanțate diferit.

Facultatea de Medicină are șase ani de studiu. Pentru perioada studiilor de licență, statul român investește o sumă semnificativă datorită coeficienților mari de cost (laboratoare, echipamente, consumabile și practică în spitale). Ministerul Educației alocă universităților de profil o finanțare directă de bază estimată între 15.000 și 19.000 de lei pe an pentru fiecare student de la buget. De altfel, taxele anuale pentru studenții care ocupă locuri cu taxă reflectă fidel aceste costuri reale, ajungând la 19.000 de lei/an la UMF Carol Davila sau 15.000 de lei/an la UMF Timișoara.

Dacă înmulțim cu cei 6 ani obligatorii de studiu cu aceste sume, rezultă o investiție publică brută cuprinsă între 90.000 și 114.000 de lei (aproximativ18.000 – 23.000 de euro) per absolvent.

Rezidențiatul, pregătire plătită

Pentru formarea medicilor mai este și Rezidențiatul, care durează între 3 și 6 ani de specializare. Spre deosebire de un inginer care poate profesa imediat după licență, un absolvent de medicină nu are drept de practică independentă. El trebuie să urmeze obligatoriu rezidențiatul, unde este salariat, dar încă medic în pregătire. În această etapă, statul nu mai finanțează cursuri, ci subvenționează direct unitățile medicale coordonatoare. Costurile administrative, de coordonare didactică și de examinare se ridică la circa 21.000 de lei pe an pentru fiecare rezident.

Statul plătește lunar rezidenților salarii de încadrare (care pornesc de la aproximativ 4.000 de lei net în primii ani). Aceste salarii reprezintă plata muncii lor în spitale, însă rămân o cheltuială directă din bugetul public de Sănătate.

Medicina înregistrează cea mai dramatică pierdere de capital educațional prin emigrare. Și nu e de mirare, având în vedere diferențele salariale. În România, un medic rezident începe să primească bani pornind de la 1.000-1.400 de euro, în timp ce în Germania salariul de rezident pornește de la 3.000-3.500 de euro, iar în Franța de la 1.800-2.400 de euro. Evident salariile cresc pe măsură ce avansează, dar în țările occidentale pot fi de până la 5 ori mai mari. Este lesne de înțeles ce îi motivează pe absolvenți să muncească în străinătate.

Deocamdată, statul român nu a găsit o formulă prin care să încurajeze tinerii absolvenți să rămână în țară. Iar pierderile sunt, încă, aproape imposibil de măsurat.