România are cea mai dură taxare a muncii din UE. Din salariul brut, 41,5% ajunge la stat

Cifra explică una dintre marile frustrări ale angajaților români. Salariul brut poate arăta tot mai mare pe hârtie, dar salariul net rămâne puternic erodat de contribuții și impozite. Pentru economie, problema nu este doar cât câștigă oamenii, ci cât le rămâne efectiv după ce statul își ia partea.

România conduce clasamentul european

Pentru un angajat singur, fără copii, care câștigă salariul mediu, România are cea mai mare povară fiscală din Uniunea Europeană. Din 100 de lei câștig brut, 41,5 lei se duc către taxe și contribuții obligatorii.

Diferența față de media UE este mare. La nivel european, taxele și contribuțiile reprezintă 29,1% din salariul brut. România este, așadar, cu peste 12 puncte procentuale peste media Uniunii.

După România, cele mai ridicate ponderi sunt în Lituania, cu 39,1%, Belgia, cu 37,6%, Slovenia, cu 36,9%, Germania, cu 34,8%, Danemarca, cu 34%, și Ungaria, cu 33,5%.

Taxarea muncii apasă mai mult decât în Vest

Comparația cu marile economii europene arată cât de apăsătoare este taxarea muncii în România. Germania are o pondere de 34,8%, Franța 26,2%, Italia 24,1%, iar Spania 22,1%.

Cu alte cuvinte, un salariat român suportă o povară fiscală mai mare decât angajații din cele mai puternice economii ale Uniunii Europene. Diferența este greu de ignorat, mai ales când salariile nete sunt deja mai mici decât în Vest.

Aici apare paradoxul românesc. România are venituri mai reduse, dar taxează munca la un nivel mai ridicat. Pentru angajați, rezultatul este simplu: convergența salarială se vede mai lent în buzunar decât în statistici.

La polul opus se află Cipru

Cipru are cea mai redusă pondere a taxelor și contribuțiilor, de 15,1% din venitul brut. Grecia urmează cu 17%, iar mai multe state din sudul Europei au o povară fiscală semnificativ mai mică decât România.

Sub pragul de 25% se află Cehia, Irlanda, Portugalia, Spania, Bulgaria, Malta, Estonia, Italia, Suedia și Slovacia. Diferențele arată că nu există o singură rețetă europeană pentru salarii și taxe.

Pentru companii, nivelul ridicat al taxării muncii poate deveni o problemă de competitivitate. Costul total al unui angajat crește, dar venitul net nu urcă în același ritm. Asta face mai dificilă motivarea salariaților și mai scumpă formalizarea muncii.

Familiile cu copii nu scapă de presiune

În multe state europene, familiile cu copii beneficiază de reduceri importante ale taxelor și contribuțiilor. Media europeană pentru o familie cu un singur părinte angajat și doi copii scade la 8%.

În România, aceeași categorie suportă în continuare cea mai mare povară fiscală din Uniunea Europeană, de 33,4%. Lituania este pe locul al doilea, cu 23,8%, la aproape zece puncte procentuale distanță.

Diferența spune multe despre felul în care statul român sprijină familiile prin sistemul fiscal. În alte țări, copiii reduc puternic povara pe salariu. În România, taxarea muncii rămâne ridicată chiar și atunci când gospodăria are persoane în întreținere.

Problema nu este doar impozitul

Discuția despre salarii se oprește adesea la impozitul pe venit. Dar povara reală vine din combinația dintre impozit și contribuții sociale obligatorii.

În România, contribuțiile sociale au o greutate mare în costul salarial. Angajatul vede diferența între brut și net, iar angajatorul vede costul total al contractului de muncă.

De aceea, taxarea muncii trebuie analizată ca un pachet, nu ca o singură cotă. Un impozit aparent moderat poate fi însoțit de contribuții mari, iar rezultatul final rămâne același: salariul net este mult sub salariul brut.

Salarii mai mari pe hârtie, bani mai puțini în buzunar

Datele vin într-un moment în care România discută permanent despre salarii, deficit bugetar și nevoia de venituri la stat. Problema este că taxarea muncii lovește exact în zona care ar trebui să susțină consumul, economisirea și mobilitatea socială.

Pentru angajați, un salariu brut mai mare nu este suficient dacă diferența până la net rămâne uriașă. Pentru firme, costul muncii crește, dar efectul asupra motivației angajaților este limitat. În schimb, pentru fisc, tentația de a taxa salariile rămâne mare, pentru că banii se colectează relativ sigur.

România nu are doar o problemă de salarii mici, ci și una de structură fiscală. Când aproape jumătate din brut dispare înainte ca angajatul să își primească banii, discuția despre nivelul de trai trebuie să înceapă de la fluturașul de salariu, nu de la statistica brută.