Hidroproiectele nefinalizate ar putea aduce încă 214 MW în sistemul național. Statul le vrea pentru energie și apă, dar costul de mediu rămâne, iar producția este mică

Multe amenajări au fost desenate într-o altă epocă. Standardele de mediu erau mult mai permisive, iar unele proiecte au ajuns acum parte din situri înscrise în registrul Natura 2000 al ariilor protejate sau alte regimuri de protecție.

Statul vede betoanele, banii deja cheltuiți și megawații lipsă. Oengiștii de mediu văd râurile, habitatele și întrebarea dacă investițiile care pun beton în inima naturii mai sunt rentabile.

Șapte proiecte, circa 214 MW

Legea care permite continuarea unor proiecte hidroenergetice în arii protejate vizează șapte obiective. Răstolița are 35,3 MW, Bumbești-Livezeni 65,2 MW, Surduc-Siriu 55 MW, Pașcani 9,4 MW, Cerna-Belareca 14,7 MW, Cornetu-Avrig/Căineni 26,5 MW, iar Cerna Motru-Tismana II încă 8 MW.

Adunate, rezultă aproximativ 214 MW. Raportat la un vârf de peste 8.000 MW, vorbim de aproximativ 2,7%. Este energie utilă, în definitiv. Dar trebuie ținut cont de proporția destul de redusă pe care o aduce în sistemul național de producere a electricității.

Prin comparație, România a trecut de 7.000 MW instalați în fotovoltaic. Numai prosumatorii au depășit în această vară 4.000 MW, putere instalată. Solarul are alt profil și nu poate fi comparat mecanic cu hidroenergia controlabilă, dar diferența de scară arată de ce cei 214 MW nu sunt soluția națională.

E limpede că peisajul energetic al României de azi nu mai are mai nimic în comun cu cel al Republicii Socialiste România, în care proiectele microhidrocentralelor au fost trasate. Pe atunci, energia solară era un vis frumos și poate un panou experimental pe la Măgurele. Azi, solarul se discută în mii de MW putere instalată, iar microhidrocentralele sunt la ordinul sutelor.

Apa începe să conteze mai mult decât energia

Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, mută discuția dincolo de megawați. „Aceste amenajări hidrotehnice sunt foarte benefice pentru omul de rând”, spune el.

Chisăliță argumentează că lacurile și amenajările nu trebuie judecate doar prin energia produsă. Ele pot reduce efectele viiturilor și pot crea rezerve de apă pentru consumatori, industrie sau agricultură. „Problema hidroenergetică este ultima”, în opinia sa.

El vede proiectele ca infrastructură hidrotehnică înainte de a le vedea drept centrale. „Vom avea mai multă apă necesară asigurării consumului casnic și industrial”, crede expertul.

Argumentul este mai puternic acum, când seceta a dus Dunărea spre minime istorice. Apa nu mai este doar combustibilul hidrocentralelor. Este resursă pentru populație, irigații, industrie și răcirea altor centrale.

Proiectele vechi trebuie judecate cu cifre noi

Fezabilitatea calculată acum 40-50 de ani nu poate fi preluată automat în 2026. Debitele se schimbă, secetele devin mai lungi, iar producția hidro din anii slabi poate fi mult sub cea proiectată pe serii hidrologice vechi.

Otilia Nuțu, analistă de politici publice în energie la Expert Forum, cere ca Hidroelectrica să pună mai întâi bani în activele pe care le are deja. „Hidroelectrica ar trebui să investească prioritar în retehnologizarea celor peste 180 de hidrocentrale existente”, spune ea.

Nuțu pune problema într-o logică economică simplă. Înainte să bagi sute de milioane în lucrări vechi, verifici dacă nu obții mai mulți MWh modernizând centralele existente. „Problema e că România n-a făcut-o până acum”, spune ea.

Hidroelectrica are pentru 2026 sute de milioane de lei prevăzute pentru retehnologizare și modernizare. Seceta arată de ce randamentul banilor investiți trebuie recalculat pentru fiecare proiect.

Impactul de mediu s-a produs deja?

Sebastian Burduja, fost ministru al Energiei și unul dintre cei mai vocali susținători ai finalizării proiectelor, pleacă de la costul deja suportat. „Hidrocentralele în lucru și-au produs deja impactul asupra mediului, în mare măsură. Noile acorduri de mediu au fost emise cu respectarea tuturor standardelor și măsurilor compensatorii, inclusiv a debitelor ecologice. Sabotorii energetici ar vrea să dărâmăm barajele, neînțelegând că asta ar însemna cu adevărat afectarea gravă a mediului”, spune el.

Dincolo de formularea dură, argumentul economic este clar. Dacă un baraj, galerii și instalații există deja, abandonul nu readuce automat zona la starea inițială. Lasă însă investiția neproductivă.

Fostul ministru susține și rentabilitatea proiectelor. „Aceste obiective sunt rentabile, lucru demonstrat de specialiști, nu de câteva poze făcute de salvatorii racilor și vidrelor pe albia râurilor. Mai mult, la Bumbești-Jiu sau Răstolița, există lacuri de acumulare, care permit operarea pe vârfurile de consum, reducând importurile scumpe. Costurile blocajului sunt enorme”, spune el.

Matematica nu minte: 200 MW nu sunt 700 MW

Există o diferență importantă între cifrele folosite în dezbatere. Sebastian Burduja vorbește despre un portofoliu mai larg de proiecte hidro și avansează aproape 700 MW. Cele șapte obiective vizate de lege însumează însă aproximativ 214 MW.

Sebastian Burduja formulează argumentul în cheia portofoliului mai larg. „E simplu: avem aproape 700MW în hidrocentrale începute înainte de 1989, cât un reactor de la Cernavodă. Și sunt finalizate în proporție de până la 98%, cu miliarde de euro cheltuite pe betoane, stații de transformare și turbine. Terminarea acestor hidrocentrale va aduce energie ieftină și facturi mai mici pentru români, siguranță și flexibilitate pentru sistemul energetic și energie curată din apele României”, spune el.

Cele două cifre nu trebuie amestecate. Pentru pachetul celor șapte proiecte, comparația corectă este cu puțin peste 200 MW. Acești megawați sunt controlabili și pot valora mai mult la vârf decât aceeași putere solară instalată, dar nu formează un nou pilon al sistemului.

Solarul a schimbat măsura

În aprilie, România depășise 7.000 MW fotovoltaici instalați cumulat. La final de iulie, prosumatorii singuri trecuseră de 4.000 MW.

Asta nu înseamnă că 7.000 MW solar valorează 7.000 MW hidro. Noaptea, fotovoltaicul produce zero, iar seara România poate ajunge din nou la import. Tocmai de aceea, hidrocentralele cu acumulare au valoare prin flexibilitate.

Comparația arată însă viteza investițiilor noi. În câteva luni se pot instala capacități solare de câteva ori mai mari decât întreg pachetul hidro disputat.

Instanța, nu ONG-ul, oprește șantierul

Organizațiile de mediu pot contesta proiectele, dar decizia de suspendare sau anulare aparține instanței. Dacă un șantier este oprit, problema juridică privește autorizația, acordul sau procedura contestată.

Asta nu înseamnă că orice contestație este corectă economic. Înseamnă doar că finalizarea nu poate fi redusă la eliminarea unui obstacol administrativ.

În teren, situația este stufoasă și spinoasă, în același timp. Unele amenajări au grade mari de realizare. Altele au documentații vechi, costuri schimbate și potențial hidro care trebuie verificat din nou. Cele șapte proiecte trebuie judecate separat, nu la pachet. Proiectele începute înainte de 1990 au defectul că însăși tehnologia și generația materialelor de construcție e acum alta. Dar asta e o altă discuție.

Seceta schimbă calculele pentru ambele tabere

Otilia Nuțu atrage atenția că actuala criză energetică nu poate fi separată de lipsa investițiilor în infrastructura existentă și în stocare. România are capacitate instalată pe hârtie, dar nu întotdeauna o are disponibilă când consumul urcă.

Otilia Nuțu vede aici urgența reală. „Trebuie să ne mișcăm și noi un pic mai cu talent”, spune ea.

Paradoxul este că seceta întărește ambele argumente. Susținătorii barajelor spun că avem nevoie de acumulări pentru a gestiona apa. Criticii spun că reducerea debitelor face mai riscante calculele vechi privind producția viitoare.

Nu există 214 MW gratis

România are bani deja investiți în proiecte neterminate. Abandonarea lor are un cost. Finalizarea are și ea unul: bani noi, impact ecologic și riscul ca producția reală să fie sub estimările inițiale.

Dumitru Chisăliță estimează că, într-un scenariu optimist, energia acestor amenajări ar putea reduce importurile cu circa 18%. Este un avantaj important când România cumpără scump din exterior.

Dar criza energetică nu dispare cu 214 MW. În seara de 11 august, consumul depășea 8.000 MW, iar importul trecea de 2.100 MW. Întregul pachet hidro ar fi acoperit cam o zecime din acel import.

Adevărata întrebare: Cât costă fiecare MW?

Dezbaterea nu trebuie închisă cu verdictul că proiectele sunt fie „salvarea României”, fie inutile. Niciuna dintre extreme nu este susținută de proporțiile reale.

Cei aproximativ 214 MW sunt utili, mai ales dacă pot fi produși la vârf. Lacurile de acumulare pot avea valoare și pentru apă sau control hidrologic.

În același timp, România are peste 180 de hidrocentrale existente care cer modernizare și o nevoie mare de stocare. Capitalul nu este infinit.

Fiecare proiect trebuie trecut din nou prin trei filtre: costul pe MW produs, utilitatea hidrotehnică și impactul asupra mediului. Dacă trece testul, merită terminat. Dacă nu, faptul că s-au turnat betoane acum câteva decenii nu poate fi singurul argument pentru a mai turna bani astăzi.