Mituri despre euro. De ce moneda europeană funcționează ca un multiplicator

Euro nu produce nici convergență, nici divergență. Amplifică efectele condițiilor preexistente. Un stat care ajunge în uniunea monetară cu finanțe ordonate, bilanțuri private sănătoase și o economie flexibilă își vede avantajele multiplicate prin costul mai mic al capitalului. Un stat care ajunge acolo cu dezechilibre nerezolvate, inflație ridicată, o fiscalitate apăsătoare și deficite persistente își vede dezechilibrele multiplicate prin exact același mecanism, până în momentul în care nu mai pot fi corectate decât brutal. Moneda nu este cauza dezechilibrului inițial, dar nu e nici neutră. Este un multiplicator.

Teoria zonelor monetare optime, a economistului canadian Robert Mundell, explică în mod clar modul în care se comportă moneda unică încă de acum peste șase decenii. O zonă monetară comună funcționează atunci când economiile care o compun sunt lovite de aceleași șocuri în același timp și dispun de mecanisme alternative de ajustare: mobilitatea muncii, flexibilitatea salariilor, transferuri fiscale. Dacă acestea lipsesc, moneda unică nu elimină nevoia de ajustare, ci schimbă canalul prin care se produce. Ce se făcea prin curs de schimb se va face prin salarii, prin ocupare și prin faliment. Dezbaterea românească evită sistematic tocmai acest test, fiindcă el nu se pretează nici entuziasmului, nici catastrofismului. Nu aduce nici aplauze, nici voturi.

Ce a adus euro în primul val

Prima generație de aderări a produs în sudul Europei un fenomen neintenționat. Odată cu dispariția riscului valutar, dobânzile din Grecia, Portugalia, Spania și Irlanda au coborât în câțiva ani spre nivelul german. Pentru economii care recuperau decalaje și aveau inflație structural mai mare decât nucleul, asta a însemnat dobânzi reale apropiate de zero sau negative timp de un deceniu întreg. Capitalul a curs dinspre nord spre sud nu pentru că sudul devenise brusc productiv, ci pentru că prețul creditului încetase să reflecte condițiile locale. Rezultatul a fost o bulă imobiliară în Spania și Irlanda și deficite de cont curent de zece până la cincisprezece la sută din produsul intern brut în Grecia și Portugalia.

Detaliul pe care discuția românească îl omite este că Spania și Irlanda aveau excedente bugetare înainte de 2008. Nu erau state cheltuitoare. Criteriile fiscale de la Maastricht măsoară poziția finanțelor publice. Dar criza a venit, în aceste două cazuri, din alocarea privată a unui credit ieftinit artificial. Un preț distorsionat al capitalului produce investiții care par rentabile atâta vreme cât distorsiunea durează și care se dovedesc irecuperabile în momentul în care ea încetează. Când fluxul s-a oprit, singura cale rămasă a fost devalorizarea internă. Grecia a pierdut un sfert din economie. Spania a ajuns la un șomaj de douăzeci și șase la sută. Portugalia a traversat un deceniu fără creștere economică.

Experiența statelor estice

A doua generație de aderări, cea estică, spune o poveste diferită și, cred eu, mai relevantă pentru noi.

Slovenia a intrat în 2007 și a avut imediat un boom de credit urmat de o criză bancară cinci ani mai târziu. Slovacia a intrat în 2009, la un curs de conversie apreciat, și a rămas fără instrumentul pe care Cehia și Polonia l-au folosit în același an pentru a-și proteja exporturile. Statele baltice operau deja regimuri de curs fix și plătiseră costul ajustării înainte de aderare, nu după, Letonia trecând printr-o devalorizare internă brutală tocmai pentru a apăra paritatea.

Croația a intrat în 2023 după o consolidare bugetară serioasă, cu deficitul redus de la peste cinci procente din produsul intern brut la sub unu, deși datoria publică era încă aproape de șaptezeci la sută la momentul aderării și a continuat să coboare abia ulterior. Bulgaria a intrat în ianuarie 2026, după aproape trei decenii în care consiliul monetar legase deja leva de marca germană și apoi de euro. Aderarea nu i-a eliminat, practic, o autonomie pe care ar fi exercitat-o anterior. Iar estimările Băncii Centrale Europene indică un efect al conversiei de trei-patru zecimi de punct procentual asupra inflației, concentrat în servicii și în mare parte temporar.

Există o obiecție pe care orice cititor care a trecut prin Italia sau Grecia o formulează imediat, aceea că euro a scumpit totul. Cifrele nu o confirmă. În Italia, inflația măsurată în 2002 a fost în jurul a două procente și jumătate. Iar efectul atribuibil conversiei a fost estimat la câteva zecimi de punct. Percepția a fost însă cu totul alta, iar decalajul dintre inflația resimțită și cea măsurată a rămas larg ani de zile, într-atât încât italienii au numit fenomenul „caro-euro”.

Aderarea produce efecte diferite

Explicația nu este că statisticile mint, ci că rotunjirile s-au concentrat exact pe bunurile cumpărate zilnic și în numerar. Cafeaua la bar, pâinea, ziarul, taxiul.

Un espresso de o mie cinci sute de lire, adică vreo șaptezeci și șapte de cenți, a devenit un euro peste noapte. Ponderea lui în coșul statistic este infimă, ponderea lui în experiența zilnică e definitorie. Iar oamenii își formează impresia despre inflație din prețurile pe care le văd des, nu din cele care cântăresc mult în indice.

S-a adăugat pierderea reperului mental, fiindcă timp de o generație italianul știuse instantaneu dacă o mie de lire este mult sau puțin. Iar comercianții din sectoarele cu concurență slabă au exploatat exact fereastra în care clientul nu mai putea judeca. În Grecia, peste asta s-a suprapus deceniul de dobânzi reale negative despre care am scris mai sus. Acesta a produs o scumpire autentică, dar care nu avea nicio legătură cu conversia. Grecul a atribuit monedei ceea ce produsese creditul ieftin.

Un stat care intră cu piețe locale slab concurențiale și fără supraveghere serioasă a rotunjirilor va vedea efectul amplificat. Unul care intră cu comerț concurențial și afișare duală impusă strict îl vede aproape deloc. Cum s-a întâmplat în Croația și cum tocmai s-a întâmplat în Bulgaria. Aceeași operațiune monetară, rezultate diferite, în funcție de ce găsește.

Ce leagă toate aceste cazuri este ordinea operațiunilor. Statele care făcuseră ajustarea înainte de intrare au ieșit bine. Cele care au tratat aderarea drept substitut al ajustării au ieșit prost. Euro a amplificat, în fiecare caz, ceea ce era deja acolo.

Unde ne aflăm azi

Poziția României în acest moment este neobișnuită și nu prea confortabilă. Produsul intern brut a scăzut cu 0,2% în primul trimestru din 2026 față de trimestrul anterior. Iar Comisia Europeană a redus prognoza de creștere pentru acest an la 0,1%.

Producția industrială a scăzut în mai cu 7,3% față de aceeași lună a anului trecut pe serie brută și cu 5,3% pe serie ajustată. Ponderea industriei în economie a coborât de la 24% acum un deceniu la 15,8% în primul trimestru. Ceea ce nu mai este o fluctuație de conjunctură, ci o pierdere de structură.

În același timp, inflația medie pe douăsprezece luni până în mai a fost de 8,4%, față de o valoare de referință de 2,7%. Iar deficitul a depășit șapte procente și jumătate din produsul intern brut în 2025, cu dobânzi pe termen lung la 6,7% față de un prag de 5,1%.

Este rămânerea la leu mai avantajoasă?

În sens formal, România nu îndeplinește niciunul dintre cele patru criterii de convergență. Nu participă la mecanismul cursului de schimb, ratează stabilitatea prețurilor, ratează dobânzile pe termen lung și se află în procedură de deficit excesiv. Ceea ce înseamnă că nici criteriul finanțelor publice nu e satisfăcut, chiar dacă datoria era sub 60%. Iar acest ultim prag nominal, singurul pe care îl respectam, a fost depășit în martie 2026, când datoria guvernamentală calculată după metodologia europeană a urcat la 60,2% din produsul intern brut, de la 59,3% la finalul lui 2025.

Aici trebuie spus că teza care susține rămânerea la moneda românească în fața euro se sprijină pe argumente valabile. Suveranitatea monetară pe care am ceda-o nu este fictivă. Banca Centrală Europeană a majorat dobânzile în iunie 2026, prima creștere după trei ani, ducând rata operațiunilor principale de refinanțare la 2,40%, în timp ce Banca Națională a României menține dobânda de politică monetară la 6,5%. Diferența de peste patru puncte procentuale demonstrează exact ceea ce apărătorii leului susțin: politica monetară națională există și răspunde unor condiții locale distincte.

Cât ne va costa

Întrebarea relevantă nu este deci dacă instrumentul este real, ci cât valorează și cât ne costă. Iar costul e măsurabil. Costul mediu al datoriei publice a urcat de la 4,5% la finalul lui 2025 la 5,3% în martie 2026, cu o dobândă medie de 6,6% pe segmentul intern, față de 4,1% pe cel extern. Plata dobânzilor consumă în jur de 10% din veniturile bugetare, într-o proporție crescătoare. În această diferență se regăsește și o parte din prima de asigurare pe care o plătim pentru păstrarea autonomiei monetare.

Și mai este ceva, care schimbă calculul mai mult decât diferența de dobândă. Instrumentul este mai puțin util decât pretind susținătorii lui. La finalul lunii martie, datoria în lei era de aproximativ 526 de miliarde, în timp ce obligațiile în euro depășeau echivalentul a 518 miliarde, iar cele în dolari se apropiau de 123 de miliarde.

Devalorizarea poate corecta prețurile relative din economie. Dar efectul ei asupra bilanțului statului este ambiguu: ușurează în termeni reali datoria în lei și îngreunează simultan, în lei, mai mult de jumătate din datorie, cea denominată în valută. Supapa despre care se vorbește ca despre o asigurare împotriva șocurilor acționează, pe o bună parte din pasivul public, exact în sens contrar.

Limitele suveranității monetare

Argumentul suveranității monetare este valid în principiu, dar considerabil mai fragil în forma concretă în care se aplică României.

Rămâne partea din el care este adevărată. Devalorizarea funcționează, între altele, ca o formă de taxare implicită: erodează veniturile și economiile denominate în lei fără vot, fără lege și fără dezbatere parlamentară. Nu lovește uniform, iar debitorii în lei pot chiar ieși în câștig.

Dar transferul se produce, iar cei care îl suportă sunt exact cei care nu au acces la active reale sau la valută. Că acest mecanism a funcționat decenii la rând ca alternativă la ajustarea structurală mi se pare un motiv în plus pentru a-l pune sub constrângere. O limită externă asupra capacității statului de a se finanța pe ascuns nu este o pierdere de suveranitate a cetățeanului, ci o limitare benefică a Executivului.

Șocurile asimetrice

Argumentul serios de partea cealaltă privește șocurile asimetrice. Iar aici intervine elementul care lipsea din toate aderările anterioare: criza industrială europeană.

Germania a acumulat cinci luni consecutive de declin industrial, iar indicele producției sale a scăzut cu unsprezece puncte și jumătate față de 2021, urmat de Italia cu aproape nouă. Industria românească funcționează în bună parte ca etaj de subcontractare pentru cea germană. Dacă modelul se contractă structural – și totul indică faptul că se contractă structural, nu ciclic –, România va avea nevoie de o corecție a prețului relativ al muncii, pe care, în interiorul zonei euro, o poate obține doar prin ajustare internă. Scenariul de risc pentru noi nu este cel grecesc, cu prăbușire și program de asistență, ci mai probabil cel portughez: un deceniu de stagnare fără criză vizibilă, în care nimic nu se mișcă.

Convergența se va produce inevitabil

Există însă și citirea în cheie inversă. Tocmai fiindcă industria europeană se restrânge, competiția pentru capitalul rămas devine decisivă, iar prima de risc este criteriul care o arbitrează. Concurăm pentru relocări și pentru valul de investiții din apărare cu Bulgaria, Ungaria, Polonia și Serbia. Bulgaria tocmai și-a eliminat riscul valutar. Diferența dintre a te finanța la aproape șapte la sută și a te finanța sub patru se traduce în proiecte care nu ajung în final aici, în România.

Mai există un mecanism despre care nu se vorbește aproape deloc și care ar trebui să tempereze entuziasmul. Nivelul prețurilor din România rămâne sensibil sub media europeană. Convergența se va produce inevitabil, fie prin apreciere nominală a leului, fie, în interiorul zonei euro, prin inflație structural mai mare decât media zonei. Adică prin dobânzi reale negative pentru noi, stabilite de o bancă centrală care calibrează politica monetară pentru un nucleu îmbătrânit și dezindustrializat. Este exact mecanismul spaniol și irlandez, reprodus într-un context în care nucleul crește mai încet decât atunci.

Ajustarea se face înainte de intrare

Din toate acestea rezultă că întrebarea publică, aceea dacă trecem la euro acum sau mai așteptăm, este în bună măsură falsă. Cu inflație de opt-nouă la sută, deficit apropiat de opt și fără participare la mecanismul cursului de schimb, unde trebuie stat minimum doi ani, orizontul realist se plasează în jurul anului 2030 chiar în ipoteza optimistă. Ce se decide astăzi este dacă asumăm o traiectorie cu termen.

Răspunsul meu ar fi afirmativ, cu două condiții.

Prima privește ordinea. Ajustarea se face înainte de intrare, nu se promite pentru după. Nu există niciun caz european în care ordinea inversă să fi funcționat. Iar mecanismul prin care eșuează este ușor de descris: perspectiva aderării reduce prima de risc înainte ca reformele să se producă, guvernul descoperă că se poate finanța mai ieftin fără să fi schimbat nimic, iar stimulentul pentru reformă dispare exact în momentul în care condițiile pentru a o face devin cele mai bune.

Este drept că veniturile bugetare raportate la produsul intern brut sunt printre cele mai mici din Uniune, sub treizeci la sută față de o medie apropiată de patruzeci, și de aici se poate trage concluzia leneșă că românul e subtaxat. Realitatea trăită e opusă. Cine muncește cu contract suportă o povară pe muncă apropiată de cea occidentală. Plătește o taxă pe valoarea adăugată de douăzeci și unu la sută și accize la niveluri nominale germane dintr-un salariu care este mai degrabă comparabil cu cel din Bulgaria.

Care va fi corecția

Raportată la puterea de cumpărare, presiunea fiscală asupra celui care chiar plătește este printre cele mai grele din Uniune. Cele două cifre nu se contrazic, ci se explică reciproc: statul român încasează puțin tocmai pentru că apasă foarte tare pe o bază foarte îngustă, erodată de excepții, regimuri speciale și forme de activitate construite ca să evite regimul general.

Consolidarea făcută prin creșterea cotelor pe aceeași bază adâncește exact această asimetrie, fiindcă mărește povara asupra celor care nu au unde să se ascundă fără să atingă restul. Iar dacă intrăm în uniunea monetară cu structura aceasta intactă, pierdem supapa cursului fără să câștigăm nimic în loc. O economie care taxează greu fiecare contract de muncă reacționează la orice șoc concediind, fiindcă e singura ajustare la îndemână. Fără curs și fără flexibilitate, ceea ce în altă parte s-ar corecta prin preț se corectează la noi prin renunțarea la oameni.

Valoarea nu este economică, ci instituțională

A doua condiție privește momentul și cursul de conversie. A intra în mecanismul cursului de schimb într-o perioadă în care leul este susținut printr-un diferențial mare de dobândă riscă să pornească procesul de la o paritate supraevaluată. Problema devine definitivă dacă această paritate este conservată până la conversie. Slovacia a avut inspirația să își realinieze cursul central înainte de adoptare, iar dificultățile ei ulterioare au venit tocmai din faptul că a fixat totuși un nivel apreciat. După adoptarea euro, o paritate greșită nu se mai corectează, se suportă.

Valoarea reală a țintei europene nu este economică, ci instituțională. Funcționează ca ancoră externă asupra unei clase politice care nu a demonstrat, în treizeci și cinci de ani, capacitatea de a se autoconstrânge. Aceeași funcție o au procedura de deficit excesiv și parcursul către organizația de la Paris. Nu este o observație flatantă, dar e corectă: importăm disciplină fiindcă nu o producem. Ceea ce înseamnă că euro merită ca destinație în măsura în care drumul până acolo ne obligă să facem lucrurile pe care aderarea însăși nu le poate face în locul nostru. Dacă traseul este parcurs, moneda va amplifica o economie ordonată. Dacă este ocolit, va amplifica exact ce găsește. Riscul cel mai mare nu e că vom eșua să îndeplinim criteriile. Este ca perspectiva aderării să ne ieftinească finanțarea înainte să apară disciplina și să distrugă astfel chiar motivul pentru care merita să pornim.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public. Puteți citi povestea sa aici.