Modelul economic bazat pe consum funcționează. Nu trebuie să închidem magazinul, ci să umplem raftul

În topul celor mai mari 100 de companii din România, 44 sunt din comerț și numai 26 au activități industriale. Diferența spune ceva despre felul în care s-a schimbat economia după 1990. România a devenit foarte bună la import, distribuție și vânzare, dar nu la fel de bună la umplerea rafturilor cu produse fabricate aici.

Comparația cu finalul comunismului trebuie însă făcută fără nostalgii industriale. În 1989, PIB-ul pe locuitor era de aproximativ 1.790 de dolari, potrivit datelor Băncii Mondiale. România se afla în coada Europei, între Albania și Bulgaria. Pentru 2026, estimările FMI duc PIB-ul nominal pe locuitor spre 25.700 de dolari. Nu înseamnă că românul este de 14 ori mai bogat în termeni reali, dar arată dimensiunea recuperării.

Fabrica multă nu a însemnat automat prosperitate

România anilor ’80 avea fabrici, combinate și o industrie împinsă administrativ spre export. Avea însă și penurie, tehnologie rămasă în urmă, productivitate slabă și o economie închisă. A judeca performanța doar după numărul de coșuri de fum ar însemna să confundăm producția cu prosperitatea.

După 1990, comerțul a făcut ceea ce economia planificată făcea prost: a adus competiție, varietate, logistică, capital și presiune pe prețuri. După aderarea la UE, România s-a conectat la o piață enormă. Au venit hipermarketuri, distribuitori, farmacii, rețele de bricolaj, modă și electronice. În jurul lor s-au construit depozite, transport, servicii și zeci de mii de locuri de muncă.

Așadar, comerțul nu este adversarul industriei. O economie modernă are nevoie de ambele. Problema apare atunci când conducta de vânzare devine mult mai groasă decât conducta de producție locală, iar o parte prea mare din cererea internă pleacă peste graniță sub formă de comenzi pentru fabricile altora.

În top 100, raportul este 44 la 26

Cifrele din bilanțurile companiilor fac dezechilibrul foarte vizibil. O analiză pe datele Registrului Comerțului arată venituri de peste 1.100 de miliarde de lei pentru comerț și circa 600 de miliarde pentru industria prelucrătoare. În primele 100 de companii după cifra de afaceri apar 44 de firme comerciale și 26 industriale.

Chiar și în top zece, industria prelucrătoare are doar trei reprezentanți: Automobile Dacia, Ford Otosan și Rompetrol Rafinare. În schimb, comerțul este prezent prin carburanți, retail alimentar și alte rețele mari. Imaginea e simplă: România are infrastructură comercială foarte puternică, dar mai puține companii industriale uriașe care să pună marfă românească pe acea infrastructură.

Există totuși o nuanță importantă. Cifra de afaceri a comerțului și cea a industriei nu sunt același lucru cu valoarea adăugată în PIB. Un retailer înregistrează în venit și valoarea mărfii cumpărate pentru revânzare. Comparația nu spune că „magazinele produc de două ori mai mult decât fabricile”, ci arată cât de mare a devenit circuitul comercial în raport cu baza industrială.

Deficitul comercial este nota de plată

Când consumul intern crește mai repede decât capacitatea de producție, diferența trebuie adusă de undeva. În primele șapte luni din 2026, România a exportat bunuri de 58,27 miliarde de euro și a importat de 77,55 miliarde. Diferența dintre ele a fost de 19,28 miliarde de euro.

Deficitul s-a redus cu numai 1,1% față de aceeași perioadă din 2025. Asta după ce anul trecut România încheiase cu un deficit comercial de aproximativ 33 de miliarde de euro. Mașinile și echipamentele de transport țin partea grea a exporturilor, dar în multe alte zone balanța rămâne dezechilibrată. Importăm inclusiv bunuri pentru care există resurse sau competențe pentru a fi produse local.

Analistul economic Adrian Codîrlașu consideră că vechiul mecanism și-a atins limita. „Cred că modelul de creștere pe care l-am avut în ultimii ani a ajuns la final. Am crescut prin deficite mari, pe datorie”, spune el. Problema este că banii injectați în consum nu rămân toți în economia locală: o parte se scurge imediat în importuri.

Când consumul frânează, importurile frânează și ele

Anul 2026 oferă chiar demonstrația inversă. Consolidarea fiscală, inflația și pierderea puterii de cumpărare au apăsat consumul. Importurile au încetinit, iar deficitul comercial s-a redus puțin. Dar asta nu înseamnă că România și-a reparat peste noapte capacitatea de producție.

Analistul economic Aurelian Dochia rezumă mecanismul într-o formulă simplă. „Când vine o scădere economică, oamenii nu mai cumpără”, spune el. Există și reversul acestei frânări: „S-ar putea să scadă importurile şi să fie favorizate exporturile”, adaugă el.

Asta este diferența dintre o ajustare bună și una făcută din frână. Dacă deficitul scade pentru că producem mai mult și exportăm mai bine, economia câștigă. Dacă scade fiindcă gospodăriile nu mai au bani să cumpere, dezechilibrul se micșorează, dar odată cu el se subțiază și creșterea economică.

Industria pierde teren exact când avem nevoie de ea

Semnalul din 2026 nu este confortabil. Producția industrială a scăzut cu 3,7% în primele șapte luni, iar în iulie declinul anual a fost de 6,3%. Exact într-un moment în care România ar avea nevoie de mai multă producție internă, industria vine cu frâna trasă.

Aici apare pragul de care vorbește, de fapt, noua dezbatere despre modelul economic. Comerțul și consumul au ajutat România să recupereze enorm față de 1989. Dar același model nu poate produce la nesfârșit convergență dacă salariile și consumul cresc mai repede decât productivitatea și oferta locală.

Următorul salt cere altă marfă: fabrici moderne, procesare alimentară, chimie, materiale, echipamente, tehnologie și companii capabile să exporte. Nu întoarcerea la combinatul comunist, ci industria conectată la capital, cercetare și lanțuri europene de valoare.

Ce presupune al doilea salt economic

România nu are nevoie de un război între comerț și producție. Retailul, distribuția și serviciile logistice sunt infrastructură economică. Ele pot deveni chiar un avantaj pentru producătorii locali dacă aceștia au suficientă scară, capital și competitivitate pentru a intra pe raft și apoi pentru a ieși din țară.

Miza este schimbarea raportului dintre ceea ce consumăm și ceea ce putem produce competitiv. Investițiile străine care deschid doar rețele de vânzare aduc locuri de muncă și taxe. Cele care pun lângă piața de consum și o fabrică aduc însă încă ceva: exporturi, furnizori locali, know-how și o bază fiscală mai rezistentă.

România a făcut primul salt economic deschizându-și piața și învățând să vândă. Următorul nu mai poate veni doar din încă un magazin, încă un importator și încă o rundă de consum alimentată de salarii sau datorie. Ca să treacă de pragul actual, economia trebuie să păstreze comerțul care a modernizat-o, dar să pună în spatele lui mai multă producție. Altfel, raftul va rămâne plin, însă o parte prea mare din bonul de casă va continua să finanțeze fabrici din afara României.