România are doar 0,6% din PIB ca spațiu fiscal pentru investiții strategice. Restul depinde de cheltuieli făcute cu cap și cu efect în economie

România se află într-o situație incomodă, pentru că trebuie să cheltuim suficient pentru a ne susține economia. Dar statul trebuie să cheltuie suficient de prudent pentru a nu pierde credibilitatea câștigată greu în ochii Comisiei Europene.

Aceasta este adevărata problemă a anului bugetar. Nu mai este vorba doar despre tăieri sau creșteri de taxe, ci despre calitatea acestor cheltuieli publice.

Statul trebuie să facă cheltuieli publice în infrastructură, energie, sănătate, educație și digitalizare. Dar nu mai poate trata chiar orice cheltuială ca pe o investiție. Iar pe aceste coordonate, diferența dintre dezvoltare și risipă devine esențială.

Deficitul acceptat nu înseamnă liber la cheltuieli

Validarea Comisiei Europene nu este un cec în alb. Ea arată că România a făcut pași considerați eficienți în direcția corectării deficitului. Deocamdată, nu sunt cerute măsuri suplimentare în procedura de deficit excesiv.

România beneficiază de o perioadă de ajustare bugetară de șapte ani, nu de patru ani. Această fereastră mai lungă vine însă cu angajamente de reformă și investiții. Comisia a evaluat aceste angajamente și a considerat că ele au fost respectate satisfăcător.

Dar acesta nu este finalul problemei. România continuă să fie încadrată la dezechilibre excesive, pentru că vulnerabilitățile economice rămân grave. Asta înseamnă că disciplina fiscală nu este opțională.

Economistul Ionuț Dumitru, consilier onorific al premierului interimar Ilie Bolojan, avertizează că „România este într-o situație de incertitudine. Nu suntem încă într-un scenariu foarte negativ, dar este esențial să ne continuăm consolidarea fiscală. Greșeala cea mai mare pe care am face-o ar fi să facem pași înapoi, după aceste eforturi mari, făcute cu costuri economice și sociale”.

Aici este diferența dintre o pauză de sancțiune și o vindecare bugetară. Comisia nu spune că România și-a rezolvat problema deficitului. Spune doar că direcția actuală este acceptabilă, dacă este menținută.

Fondurile europene sunt puntea dintre cele două obiective

România nu poate împăca deficitul cu dezvoltarea doar din bugetul național. Aici intră fondurile europene. Ele sunt puntea dintre nevoia de investiții și obligația de disciplină fiscală.

Ionuț Dumitru spune că „fondurile europene în momentul de față sunt vitale pentru economia noastră. România are în momentul de față o dependență foarte mare de fonduri europene, că e vorba de PNRR, că e vorba de fondurile europene din programul multianual 2021-2027, dar România, fără aceste fonduri europene, e greu să susțină proiectele investiționale mari pe care le are”.

Logica Bruxelles-ului merge în aceeași direcție. Sustenabilitatea finanțelor publice și competitivitatea nu mai sunt tratate separat. Comisia cere statelor să țină bugetele sub control, să fie atente la cheltuieli publice, dar și să investească în inovare, cercetare, digitalizare, energie curată și capital uman.

Pentru România, aceasta este exact ecuația dificilă. Țara trebuie să reducă deficitul, dar are nevoie de investiții în infrastructură, energie și servicii publice digitale. Soluția nu este oprirea investițiilor, ci finanțarea lor inteligentă.

Nu toate investițiile au același efect

Există și o altă problemă. Nu orice investiție publică este automat bună. Unele proiecte au efect economic mare, în timp ce altele consumă bani publici, dar fără a produce mare valoare adăugată.

O autostradă care leagă regiuni economice poate reduce costuri pentru companii. O rețea de apă și canalizare poate susține dezvoltarea locală. Iar digitalizarea va reduce birocrația pentru firme.

În schimb, proiectele făcute din cheltuieli publice efectuate doar pentru bifă politică pot arăta bine la inaugurare. Cu panglici tricolore tăiate, cu televiziuni, cu declarații pompoase, eventual ceva invitați de marcă. Dar efectul lor economic este slab. România nu mai are resurse în visterie pentru acest tip de imagine făcută pe banii contribuabililor.

De aceea, întrebarea corectă nu este dacă statul trebuie să investească în orice fel de cheltuieli publice. Pentru că răspunsul este evident: da, trebuie. Întrebările sunt unde, cât, cu ce finanțare și cu ce efect de multiplicare în economie. Pare complicat, dar este foarte necesar pentru stadiul în care ne aflăm acum.

Spațiul fiscal nu trebuie risipit imediat

Dacă veniturile bugetare cresc, statul poate fi tentat să cheltuie imediat. Dar aceasta ar fi o greșeală pe care o face orice guvern care cheltuie pro-ciclic. Spațiul fiscal nou trebuie protejat, nu consumat imediat.

Analistul Adrian Codîrlașu avertizează că „alte cheltuieli publice în plus, angajate de Guvern vor duce la taxe mai mari în viitor. Au venit venituri suplimentare la bugetul de stat pentru că au fost crescute taxele. Acum că au venit venituri suplimentare nu ar trebui crescute cheltuielile, ci dacă se creează spațiu fiscal, acesta să fie folosit pentru reduceri de taxe”.

Mesajul este incomod pentru orice guvern. Odată ce vin bani în plus, presiunea politică pentru noi cheltuieli crește. Fiecare minister cere mai mult. Fiecare categorie socială invocă drepturi.

Dar un stat aflat în procedură de deficit nu poate funcționa așa. El trebuie să aleagă. Iar alegerea trebuie făcută între cheltuieli care consumă și investiții care multiplică.

Încrederea este și ea o formă de finanțare

Reducerea deficitului nu produce doar satisfacție la Bruxelles. Ea schimbă și percepția piețelor. Investitorii urmăresc dacă România poate rămâne pe traiectoria promisă în ceea ce privește aceste cheltuieli publice.

Codîrlașu spune că „performanța peste așteptări în reducerea deficitului bugetar a condus la ajustarea în sens pozitiv a încrederii în economie. În același timp, s-a redus și riscul de majorare a fiscalității, ceea ce a condus și la reducerea anticipațiilor inflaționiste”.

Această încredere se vede în dobânzi, curs, rating și apetit pentru investiții. Dacă statul pare disciplinat, se finanțează mai ușor. Dacă pare instabil, plătește mai scump.

Pentru România, încrederea este o resursă. Nu se vede ca o linie în buget, dar contează enorm. Fără ea, orice investiție devine mai scumpă.

Flexibilitate limitată, nu derogare generală

Comisia Europeană a deschis și o discuție despre flexibilitate bugetară limitată pentru anumite cheltuieli. Este vorba despre măsuri legate de apărare și de securitatea energetică. Acestea pot include investiții care reduc dependența de combustibili fosili importați.

Dar flexibilitatea nu este nelimitată. Pentru măsurile de reziliență energetică, plafonul anual ar fi de 0,3% din PIB în perioada 2026-2028. Plafonul cumulat ar fi de 0,6% din PIB.

Această nuanță este importantă. România poate avea spațiu pentru investiții strategice, dar nu pentru risipă. Bruxelles-ul acceptă cheltuieli care întăresc economia și securitatea. Nu acceptă derapaje mascate în politici de dezvoltare.

Cheltuieli mai puține nu înseamnă stat mai slab

Dezbaterea publică pune adesea problema greșit. Se spune că reducerea cheltuielilor slăbește statul. În realitate, uneori îl face mai eficient.

Un stat slab nu este cel care cheltuie mai puțin, ci cheltuie mult dar… obține puțin. Țările din Est în general și România, în particular, cunosc bine această situație.

Adrian Codîrlașu avertizează că „așa cum menționează și agențiile de rating, atragerea fondurilor UE este de asemenea esențială și pentru păstrarea ratingului de economie recomandată investițiilor. Deficitul bugetar și cel de cont curent sunt în continuare nesustenabile și este în continuare nevoie de reformă în sectorul public”.

Aceasta este cheia. România nu poate finanța dezvoltarea doar prin deficit. Trebuie să atragă bani europeni, să reformeze sectorul public și să taie cheltuielile care nu produc rezultate.

Cum se împacă, de fapt, cele două obiective

România poate împăca nevoia de investiții cu reducerea deficitului doar printr-o schimbare de priorități. Nu prin austeritate oarbă. Nu prin cheltuieli fără frână. Ci printr-un buget mai selectiv.

Primul pas este protejarea investițiilor cu finanțare europeană. Acestea aduc bani externi și reduc presiunea pe buget. În același timp, cer disciplină administrativă.

Al doilea pas este curățarea cheltuielilor curente. Aici intră aparatul supradimensionat, programele fără impact și subvențiile care nu corectează nimic. Acestea sunt zonele unde se poate tăia fără a lovi dezvoltarea.

Al treilea pas este prioritizarea investițiilor. Nu toate proiectele pot fi finanțate simultan. Statul trebuie să aleagă proiectele care cresc productivitatea, conectivitatea și competitivitatea.

Deficitul nu este doar o cifră contabilă

Un deficit mare nu rămâne în rapoarte. El ajunge în inflație, dobânzi și taxe viitoare. Ajunge, până la urmă, în buzunarul populației și în costurile firmelor.

Potrivit lui Codîrlașu, „deficitul bugetar persistent ridicat ne duce la inflație, pentru că înseamnă, de fapt, tipărirea de bani. O soluție ar fi reducerea deficitului bugetar prin reducerea cheltuielilor bugetare”.

De aceea, statul nu poate justifica orice cheltuială prin nevoia de sprijin economic. Unele cheltuieli ajută economia. Altele o încarcă.

Investițiile bune pot reduce problemele viitoare. Cheltuielile curente excesive le amână și le măresc. Diferența dintre cele două trebuie să devină criteriul principal al bugetului.

Cheia stă în calitatea cheltuielilor publice

România nu poate să aleagă între investiții și disciplină fiscală, ca și cum ar fi o chestiune de alb sau negru. Pentru că avem nevoie de ambele. Adică, fără investiții – economia încetinește, dar fără disciplină – costul finanțării crește și fondurile europene devin vulnerabile.

Soluția este ca statul să cheltuie un pic mai… altfel decât a făcut-o până acum. Să mai taie de unde vede o funcționare ineficientă și să mai pună bani acolo unde sunt proiecte cu un impact economic clar și consistent. Dacă acele proiecte beneficiază și de o cotă importantă de finanțare europeană – cu atât mai bine.

Comisia Europeană a transmis, de fapt, un mesaj dublu. România a făcut destul pentru ca procedura să nu fie înăsprită acum. Dar nu a făcut destul pentru ca problema deficitului să fie considerată rezolvată. România trebuie să arate că poate investi fără să risipească. Trebuie să demonstreze că poate reduce deficitul fără să înghețe dezvoltarea. Aceasta este adevărata probă fiscală a următorilor ani.