De ce strategiile României în combaterea secetei nu dau rezultate. Din cele 1,82 milioane de hectare raportate ca irigate, doar 54% beneficiază de apă

Și anul acesta, ca și în cei precedenți, agricultura românească este puternic impactată de secetă. Amploarea pagubelor nu poate fi calculată la nivel național, pentru că la începutul lunii septembrie evaluările erau încă în desfășurare, mai ales pentru culturile de primăvară.

Potrivit acestuia, până la începutul lunii august, peste 1.270 de fermieri raportaseră mai mult de 79.000 de hectare afectate la culturile de toamnă. Gradele de calamitare variau între 30% și 70%, cele mai mari pierderi fiind la grâu, rapiță și orz. Pentru culturile de primăvară au fost semnalate pierderi de până la 90% la porumb în unele exploatații, explică Bogdan Chiripuci, manager politici si programe pentru agricultură în cadrul Clubului Fermierilor Români.

În județul Timiș, autoritățile raportau în august grade de afectare între 30% și 100%. Efectele cele mai severe se înregistrau la culturile de porumb, floarea-soarelui și soia. Situații similare sunt semnalate și în Giurgiu, Teleorman, Vrancea sau Iași, unde seceta a afectat succesiv producția aferentă culturilor semănate în toamna anului 2025, precum și a celor specifice sezonului de primăvară din acest an.

Statisticile din ultimii ani arată că cele mai vulnerabile sunt zonele din sudul, sud-estul și estul țării, respectiv Dobrogea, Muntenia și Moldova. „Anul 2026 a adus însă o schimbare de tipar, întrucât vestul țării se numără printre regiunile cele mai grav afectate”, specifică specialistul.

Avem strategii, bani și obiective

Sunt realități bine cunoscute la nivel oficial, combaterea secetei fiind asumată ca prioritate de câțiva ani.

În 2021, un studiu realizat de Administrația Națională „Apele Române” și Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor arăta că România se va confrunta în anii ce vor urma cu secete tot mai intense și de mai lungă durată. Lucru care s-a și întâmplat. Ca urmare, seceta este încadrată ca risc major în Strategia Națională de Reducere a Riscurilor de Dezastre pentru perioada 2024–2035. Și este o temă centrală în Strategia Națională privind Adaptarea la Schimbările Climatice pentru perioada 2024–2030.

În acest context, irigațiile reprezintă, la rândul lor, o prioritate la nivel național. În 2022, Guvernul Ciucă a anunțat că programul de reabilitare a infrastructurii principale de irigaţii din România, în valoare totală de 1,5 miliarde de euro, are ca obiectiv, până la sfârşitul anului 2027, creșterea suprafeței irigate de la 1,8 milioane de hectare la 2,6 milioane. Adică mai puțin cu aproape 0,6 milioane de hectare decât avea România înainte de 1990.

Anul trecut, în primăvară, fostul ministru al Agriculturii, Florin Barbu, declara că s-a ajuns la 1,4 milioane de hectare irigate. În noiembrie 2025, Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) raporta că sunt pregătite pentru irigații 1,82 milioane de hectare.

„Tot vechea structură”

„Teoretic, suprafețele irigate au crescut. Faptic, nu”, explică Nicu Vasile, președintele Pactului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă.

Din perspectiva sa, principala cauză a acestei situații este că „stăm doar pe sistemele de irigații pe care le-am avut înainte de ’89. Adică pe proiectele făcute prin anii ’80, când aveam marile structuri agricole, CAP-urile și IAS-urile. Acum nu mai avem absolut nimic. Iar când vorbim de irigații, vopsim motoarele vechi și spunem că le-am recondiționat. Mai pavăm pe ici, pe colo, puțin, dar tot vechea structură o avem, pe care o foloseam înainte de ’89.”

Vasile susține că, în prezent, 7,2 milioane de hectare sunt afectate de secetă în România. „Și – culmea! – una dintre zonele cele mai afectate de secetă este cea din apropierea Dunării. Asta în condițiile în care Dunărea aducea undeva la 80% din cantitatea de apă necesară pentru irigații”, subliniază fostul președinte LAPAR.

Unde apar blocajele

Bogdan Chiripuci consideră că principalul motiv pentru care obiectivele asumate prin strategiile naționale nu se reflectă încă în suprafața efectiv irigată este că investițiile s-au concentrat în mare măsură pe reabilitarea și extinderea infrastructurii principale. Dar funcționarea sistemului depinde de întregul traseu al apei, de la sursă până la fermă.

„Blocajele apar, în primul rând, între infrastructura principală și cea secundară. Datele ANIF din noiembrie arată că aproximativ 1,82 milioane de hectare erau pregătite pentru irigat. Însă, în realitate, din datele prelucrate la nivelul fermierilor membri, estimăm o valoare de maximum 1 milion de hectare irigate anual în ultimii 20 de ani. Așadar, problema nu este doar atingerea unei anumite capacități de irigare, ci transformarea acesteia în apă disponibilă și utilizată efectiv la nivelul exploatațiilor agricole”, explică specialistul.

Potrivit acestuia, un al doilea blocaj apare la nivelul infrastructurii secundare și al Organizațiilor Utilizatorilor de Apă pentru Irigații. Organizațiile trebuie să preia apa din infrastructura principală și să o ducă până la fermă. Dar nu toate dispun de infrastructură modernizată, finanțare suficientă sau capacitatea necesară pentru întreținerea și exploatarea sistemelor. „În aceste condiții, putem avea canale principale reabilitate, dar fără ultima verigă funcțională, apa, care nu ajunge efectiv la culturile agricole”, subliniază reprezentantul Clubului Fermierilor.

Lista blocajelor mai include însă și ritmul de implementare a investițiilor, costurile de exploatare și pompare, precum și lipsa unei finanțări predictibile pentru întreținerea infrastructurii.

„Din perspectiva Clubului Fermierilor Români, atingerea țintei de 2,6 milioane de hectare nu ar trebui evaluată doar prin numărul de hectare pentru care infrastructura este declarată funcțională sau pregătită, ci prin suprafața pe care fermierii pot primi și utiliza efectiv apa atunci când au nevoie de ea”, punctează Chiripuci.

Fermele mici sunt dezavantajate

Lipsa resurselor necesare realizării irigațiilor este un aspect reclamat constant de fermieri. Nicu Vasile consideră că acest lucru se datorează în mare parte nivelului mare de fragmentare a suprafeței agricole. „Cei care au păstrat IAS-urile și CAP-urile mai pot face acele irigații. Dar fragmentarea este foarte mare. După 36 de ani, avem 64 de milioane de parcele, la fel cum aveam în 1907. Ce irigații poți face în condițiile astea?”

Este un punct de vedere susținut și de Bogdan Chiripuci, care afirmă că fermele mici se confruntă cu provocări pe mai multe planuri, de la costul investițiilor și cofinanțarea proiectelor, la accesul la infrastructura secundară și capacitatea de asociere. „La acestea se adaugă un dezavantaj de scară, întrucât eficiența economică a irigării crește cu suprafața deservită. Iar costul racordării și al echipamentului devine greu de susținut la nivelul parcelelor mici”, explică specialistul.

Fragmentarea terenurilor agricole reprezintă, și în opinia sa, un impediment structural, încă de acum 30 de ani. „Această cauză reduce eficiența economică a investițiilor, îngreunează dezvoltarea unor sisteme de irigații la scară adecvată și, în egală măsură, multiplică numărul de proprietari care trebuie să se coordoneze pentru a pune în funcțiune și a întreține o rețea comună.”

Soluția ar putea fi asocierea fermierilor, inclusiv prin Organizațiile Utilizatorilor de Apă pentru Irigații. Dar asocierea nu rezolvă toate problemele menționate.

O nouă strategie națională?

În aceste condiții, perspectivele agriculturii românești în lupta cu seceta nu sunt dintre cele mai bune. Mai ales că estimările indică o creștere a intensității și duratei episoadelor.

Chiripuci consideră că investițiile derulate prin Planul Național Strategic PAC 2023–2027 și prin Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații, completate de măsurile de sprijin pentru costurile cu energia electrică necesară pompării apei, ar putea asigura extinderea accesului fermierilor la apă pentru irigații.

„Ameliorarea situației la nivel național va depinde însă de ritmul implementării investițiilor, de modernizarea infrastructurii secundare și de consolidarea organizațiilor utilizatorilor de apă pentru irigații. În absența unor progrese coordonate pe întregul traseu al apei, există riscul accentuării decalajelor între zonele cu sisteme funcționale și cele care rămân dependente în mare măsură de precipitații”, subliniază reprezentantul Clubului Fermierilor.

Nicu Vasile susține că soluția este o Strategie Națională a Apei, care să transforme apa într-un motor al dezvoltării economice „România este singura țară din Comunitatea Europeană, și nu numai, care nu are un departament de strategii și planificare națională pe termen lung, mediu și scurt. Și atunci, avem o politică pompieristică – mergem și mai peticim unde este nevoie și dăm cu apă unde arde.”

În lipsa unei noi strategii, rămânem cu cele vechi. Și cu așteptarea ca măcar o parte dintre blocaje să fie eliminate, astfel încât apa să apară nu doar în raportări, ci și pe terenurile agricole.