Statul pune 32.000 de hectare la dispoziția regenerabilelor. România rezolvă problema terenului, dar nu și pe cea a rețelei

Ca să știm despre ce vorbim, din 84.000 de hectare analizate prin studii pedologice și agrochimice, autoritățile au selectat 32.074,79 hectare.

Nu presupune o obligație de a acoperi terenurile cu panouri. Legea deschide posibilitatea folosirii lor pentru regenerabile, iar statul, prin autoritatea care administrează domeniile sale, poate scoate loturile la concesiune. Investitorul vine numai dacă proiectul are sens economic.

Terenul bun rămâne teren bun

Noua legislație încearcă să traseze o linie clară între agricultură și energie. Sunt vizate terenuri degradate sau neproductive, care nu sunt folosite pentru agricultură și nu sunt deservite de infrastructură de îmbunătățiri funciare. Pentru concesionare, legea indică terenurile din clasele inferioare de calitate, stabilite prin studii de specialitate.

Aici este cheia. România nu trebuie să aleagă între grâu și fotovoltaic pe același hectar fertil. Poate folosi terenul care nu mai produce nimic agricol sau produce atât de slab încât recuperarea lui nu este o investiție evidentă.

Desigur că unele suprafețe degradate pot fi ameliorate. Dar asta cere bani și timp, fără să mai punem la socoteală birocrația. Un parc regenerabil poate transforma un activ mort într-unul care produce redevență, energie și investiții.

Cazurile vechi explică de ce trebuie verificată fiecare parcelă

Problema apare atunci când noțiunea de „teren slab” devine elastică. Sunt cazuri în țară în care hectare de teren bun sunt prezentate în acte drept soluri de calitate inferioară. Multe chiar fuseseră cultivate, iar în vecinătate fertilitatea putea fi văzută cu ochiul liber.

Asemenea cazuri nu țin deloc de cele 32.000 de hectare din actualul registru al statului. Însă, acele cazuri sunt pentru ce s-ar putea întâmpla dacă proprietarul terenului decide că e mai profitabil să nu mai pună cartofi, ci panouri. Dacă terenurile fertile sunt împinse administrativ într-o categorie inferioară doar pentru a deschide ușa fotovoltaicelor, energia verde începe să concureze artificial cu agricultura.

Actuala lege încearcă să evite tocmai această zonă gri. Terenurile trebuie selectate după studii pedologice fundamentate. De asemenea, zonele de accelerare trebuie să fie în afara siturilor Natura 2000 și a principalelor rute de migrație. În plus, planurile unei asemenea investiții vor fi supuse unor evaluări de mediu. Deci, mai e cale lungă de la vorbă la faptă.

32.000 de hectare pot deveni multă energie

Dimensiunea suprafeței este uriașă raportată la necesarul fizic al fotovoltaicelor. În industrie se folosește frecvent o aproximație de un hectar pentru un MW instalat. Nu înseamnă că toate cele 32.000 de hectare vor deveni parcuri solare.

Iulian Nedea, antreprenor din energie, calcula că 5.000 MW fotovoltaici ar necesita aproximativ 5.000 de hectare de teren sau acoperiș. Chiar și într-un scenariu în care o parte importantă ar fi construită la sol, suprafața rămâne mică raportată la cele 8,2 milioane hectare de teren arabil ale României.

El apreciază că beneficiile justifică o asemenea investiție. „Vom avea o reducere a importurilor de energie, mai multă independență energetică, scădere a emisiilor de carbon și o creștere a securității economice a țării. Tranziția energetică este o oportunitate, nu o amenințare. România poate combina dezvoltarea fotovoltaică și susținerea agriculturii într-un mod sustenabil”, spune Nedea.

Însă, cel mai important este unde pui acele hectare. Platformele industriale, terenurile contaminate, fostele halde, suprafețele nisipoase sau neproductive sunt locuri în care conflictul cu agricultura aproape că nu este. Acolo energia nu înlocuiește grâul, ci… nimicul.

Statul estimează peste 100 milioane lei pe an

Concesionarea nu aduce doar MW. Guvernul estimează venituri la buget de 33 milioane lei în primul an și o medie anuală de 107,2 milioane lei în perioada 2027-2030.

Licitațiile vor fi publice, cu strigare, iar redevența ar trebui să rezulte din competiția între ofertanți. Pentru stat, este un câștig pentru că terenul care nu producea nimic va genera venituri fără să fie vândut.

Exemple locale arată și miza pentru comunități: venituri noi și costuri mai mici cu energia pentru iluminat, școli sau clădiri publice. Deci, cerere este.

Tanczos Barna, fost ministru interimar al Agriculturii la momentul apariției acestui mecanism, lega proiectul și de banii europeni. „Cred că putem să ne încadrăm în timpul stabilit prin PNRR”, spunea el. Miza jalonului ajungea la 771 milioane euro.

Autorizarea coboară la șase luni

Unul dintre cele mai mari avantaje ale noii legi nu este terenul, ci timpul. Proiectele amplasate în aceste zone vor beneficia de autorizare digitalizată printr-un ghișeu unic, iar termenul maxim este de șase luni.

Senatorul Glad Varga – unul dintre susținătorii energiei regenerabile – consideră că mecanismul trebuie păstrat pentru că reduce blocajele. „Prelungirea acestui termen înseamnă proiecte care pot continua, investiții care nu sunt blocate”, spune el.

Într-un sector în care avizele și racordarea pot dura ani, diferența este importantă.

Tanczos Barna explica încă din mai că autoritățile pregăteau simultan terenul și cadrul legislativ. „ADS a început scoaterea la licitație a terenurilor neproductive”, spunea el. Ținta includea fotovoltaic, eolian și capacități de stocare.

Teren avem. Rețeaua este partea grea

Aici se termină însă partea simplă. Un investitor poate avea teren, autorizație și finanțare, dar proiectul nu produce valoare dacă energia nu poate fi evacuată în rețea.

România a ajuns deja în situația în care proiectele regenerabile se dezvoltă mai repede decât infrastructura care trebuie să le integreze. În unele zone, accesul la rețea este marfa mai rară decât hectarul de teren.

Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, sintetizează problema: „Avem mult mai multe proiecte anunțate decât capacitate reală de evacuare”. El avertizează că următoarea etapă nu mai poate fi o cursă simplă după MW putere instalată. „Problema României nu mai este lipsa proiectelor regenerabile, ci lipsa infrastructurii”, spune el.

Panoul produce când vrea soarele, nu când vrea consumatorul

Fotovoltaicul are o problemă pe care terenul ieftin nu o rezolvă. Produce masiv în orele de prânz, tocmai când sistemul poate avea deja surplus solar. Seara, când consumul urcă și soarele dispare, acel MW instalat nu mai ajută direct.

De aceea, terenurile nu trebuie privite doar ca loc pentru panouri. Cadrul permite și eolian sau stocare, iar un proiect cu baterii și acces bun la rețea valorează mai mult pentru sistem.

Dumitru Chisăliță pune exact aici următoarea bornă. „Bateriile nu mai sunt o opțiune. Sunt o necesitate”, spune el. Fără flexibilitate, fiecare val nou de regenerabile poate accentua diferența dintre energia abundentă ziua și energia scumpă seara.

Agricultura nu trebuie sacrificată ca să facem energie

Dezbaterea despre fotovoltaice pe terenuri agricole a fost adesea purtată ca și cum România ar trebui să aleagă între hrană și electricitate. Cele 32.000 de hectare permit o ieșire mult mai curată din această dilemă.

Dacă selecția este respectată, terenul fertil rămâne în agricultură, iar energia merge pe suprafețe care nu au mai produs de mult. Legea nu obligă transformarea fiecărui lot și nici nu garantează că orice parcelă va atrage un investitor.

Economia va face următoarea selecție. Unde există soare sau vânt, acces la rețea, teren suficient și un proiect finanțabil – vor apărea și investițiile. Unde cablul este prea departe, iar racordarea costă prea mult – terenul poate rămâne gol chiar dacă autorizația se obține repede.

România a rezolvat prima piesă, nu tot puzzle-ul

Cele 32.000 de hectare sunt un activ pe care statul îl ținea aproape degeaba. Folosirea lui pentru regenerabile poate aduce venituri, investiții și producție fără să muște din terenurile agricole bune.

Dar hectarul este doar fundația proiectului. După el vin racordarea, liniile, stațiile, bateriile și consumatorii care trebuie să folosească energia atunci când este disponibilă.

Aici se mută problema. România nu mai duce lipsă de investitori care vor să monteze panouri. Duce lipsă de rețea suficient de puternică și de stocare suficientă pentru ritmul în care apar proiectele.

Statul a găsit 32.000 de hectare pe care nu mai creștea aproape nimic. Acum trebuie să se asigure că, atunci când vor începe să „crească” megawați pe ele, energia nu rămâne blocată lângă gardul parcului.