Lumea se pregătește intens pentru 6G, în timp ce România este codașă încă la 5G. Cum am ajuns să fim pe ultimul loc în UE la acoperire și utilizare

La nivel global, 6G este privit ca unul dintre cele mai importante pariuri tehnologice pe termen scurt. Principala schimbare adusă nu mai constă doar în niveluri superioare de viteză, conectivitate sau volume de date, ci în faptul că noua tehnologie este concepută să fie „AI native”, adică să integreze din start inteligența artificială pe aproape toate palierele.

Conceptul începe să se materializeze rapid. La finalul lunii iulie, Administrația Trump a lansat un apel pentru crearea unei noi coaliții 6G, la care s-au raliat deja 15 state europene – printre care și România. Scopul declarat este de a contracara producătorii chinezi de infrastructură telecom, care au o poziție dominantă la nivel mondial.

Practic, „aliații” au un singur concurent real – Beijingul –, și un obiectiv prioritar – să nu repete greșelile strategice făcute în timpul dezvoltării rețelelor 6G. Lipsa unor politici industriale coordonate la nivel global și a unor parteneriate extinse a permis companiilor chineze să domine bătălia brevetelor 5G și să fie primele care lansează pe piață echipamentele necesare implementării acestei tehnologii.

Reperele sunt stabilite deja – anul viitor, în octombrie, la Conferința Mondială de Radiocomunicații a International Telecommunication Union (ITU), care se va desfășura la Shanghai, se va negocia modul de alocare a spectrului de unde radio necesar pentru 6G. Demersul va pune bazele standardizării infrastructurii în anul următor, iar primele rețele operaționale sunt așteptate în 2030.

Comisia are ambiții mari

Problema este că Europa încă nu deține capacitatea industrială pentru a înlocui producătorii de infrastructură din China. În plus, operatorii mobili tradiționali riscă să devină și mai dependenți de marii furnizori americani de servicii cloud și AI, la care vor fi nevoiți să apeleze pentru stocarea și procesarea datelor.

Un astfel de scenariu contravine însă flagrant ambițiilor Comisiei Europene de suveranitate digitală. Principalele inițiative ale UE în această direcție – proiectele Hexa-X și Hexa-X-II, finanțate de Nokia și Ericsson, 6G-REFERENCE și SUNRISE-6G – au fost special concepute tocmai pentru a permite dezvoltarea unei versiuni 6G europene, bazată pe tehnologii care să poată funcționa fără hardware și software chinezesc sau american. La acestea se adaugă alte inițiative notabile, dezvoltate de Finlanda (6G Flagship), Franța (France 2030), Germania (6G Platform) sau Spania (UNICO I+D 6G).

Resursele financiare alocate de Comisie sunt generoase. De exemplu, parteneriatul public-privat european Smart Networks and Services Joint Undertaking (SNS JU), înființat în scopul dezvoltării și asigurării suveranității tehnologice pentru 6G, coordonează un buget de peste 1,8 miliarde de euro.

UE, în urma marilor puteri

UE are planuri mari în privința suveranității tehnologice, dar, „în teren”, rețelele 5G europene suferă de fragmentare, decalaje majore între mediul urban și cel rural și o tranziție lentă către arhitecturile de nouă generație.

Una dintre principalele probleme este generată de faptul că marea majoritate a rețelelor 5G europene comerciale sunt dependente de arhitectura Non-Standalone (5G NSA). Practic, acestea utilizează spectrul 5G peste un nucleu de rețea 4G preexistent. Abordarea a facilitat lansarea rapidă pe piață a serviciilor 5G comerciale. Dar nu a deblocat alte capabilități importante ale tehnologiei, precum latența ultra-scăzută, securitatea avansată și partajarea rețelei, esențiale în dezvoltarea aplicațiilor B2B.

La nivelul Uniunii Europene, stațiile de bază 5G Standalone (5G SA) – care funcționează independent – reprezentau anul trecut doar 20,9% din totalul stațiilor de bază mobile, conform European 5G Observatory. Un procent inferior celui înregistrat în Coreea de Sud (26,2%), Japonia (26,3%), China (34,8%) și SUA (36,2%).

Mai mult, datele de trafic arată că utilizatorii din Europa își petreceau în medie doar 1,8% din timpul de conectare efectiv într-o rețea 5G SA și doar 14,5% pe conexiuni 5G de orice tip. Restul de 82,9% din timp era contorizat tot în infrastructura 4G.

Ce spun indicatorii

Există însă și aspecte pozitive. Acoperirea 5G de bază la nivelul Uniunii este de 96,8% din gospodării. Toate statele membre au depășit pragul de 90%, cu o singură excepție – România. În mediul rural, acoperirea de bază în UE este ceva mai mică – 88,9%.

Situația se schimbă însă dacă ne raportăm la acoperirea în banda medie de 3,4-3,8 GHz, esențială pentru aplicații industriale B2B. Aici scorul obținut este 74,8%, iar în mediul rural ajunge la doar 33,7%.

Ponderea investițiilor alocate 5G din totalul capitalului investit în rețele mobile este de 50,6% în UE. Valoarea este net inferioară celei din China (72,0%), Coreea de Sud (67,0%) și SUA (62,0%).

Rata de penetrare a cardurilor SIM 5G active din totalul SIM-urilor ajunsese anul trecut la 28,1%. Cu mult în urma SUA (56,7%), Japoniei (54,7%) sau Chinei (39,6%).

În ceea ce privește rețelele private 5G industriale, în tot spațiul UE existau doar 689, din care Germania avea 500. Ca nivel de comparație, în SUA numărul acestora era de aproximativ 2.700, iar în China – de peste 64.000.

România, în coada clasamentului

Conform Rapoartelor de țară privind Deceniul Digital (Digital Decade Country Reports) și datelor 5G Observatory, România, deși a înregistrat progrese notabile, se află tot pe ultimul loc în rândul statelor membre.

În 2025, acoperirea 5G a populației a urcat la 59,3%, un avans consistent de la 32,8%, cât se înregistra în 2023. Dar, deși ritmul anual de creștere de 26,8% a depășit media UE (2,6%), tot mai avem de recuperat peste 30 de procente pentru a ajunge la nivelul celorlalte state membre. Diferența este mult mai mare – de peste 60% – în mediul rural, unde acoperirea în România era de doar 22,7%.

Și acoperirea în banda de 3,4-3,8 GHz era la jumătate față de media UE, respectiv de 38,6%. Ponderea cardurilor SIM 5G active din totalul SIM-urilor era de 21,6% în 2025, față de media UE de 55,5%. Iar traficul generat pe 5G reprezenta doar 7% din traficul total de date mobile din țară.

Decalajul este adâncit de o concentrare puternică a investițiilor în zona Capitalei – acoperirea 5G a regiunii București-Ilfov este 99,80% la nivel general și 98,24% în mediul rural.

Cum am ajuns aici

În mod paradoxal, România s-a aflat în primul val al adopției 5G în Europa și nu numai. Primele rețele, cu acoperire limitată, și-au făcut apariția în 2019.

În același an, Guvernul Dăncilă a adoptat la propunerea Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale – dispărut între timp prin asimilare – „Strategia 5G pentru România”. Licitația pentru acordarea spectrului 5G a avut loc însă abia în 2022, după trei ani de tergiversări, și licențele au intrat în vigoare anul următor. Doar 38,3% din spectru a fost alocat, iar licențierea pe benzile de 26 GHz a fost amânată din lipsă de interes din partea pieței.

Întârzierea a contat dar nu este singura cauză a decalajului înregistrat de România. Unul dintre motive este reprezentat de faptul că suntem campionii UE la rețelele de fibră optică. Avem o acoperire la nivel național de peste 96%, în timp ce media UE este undeva în jur de 63%. 94% dintre abonamentele fixe au viteze de peste 100 Mbps, iar 34,17% depășesc 1 Gbps, ceea ce ne plasează pe locul trei în UE. Accesul larg, ieftin și extrem de rapid la internet fix prin fibră optică și Wi-Fi, precum și conexiunile mobile 4G curente, care oferă viteze suficiente pentru utilizatorul casnic, reduc apetitul clienților pentru abonamentele 5G.

Un alt inhibitor este reprezentat de absența modelelor de afaceri B2B și a aplicațiilor industriale care utilizează această tehnologie. Nivelul scăzut de digitalizare al IMM-urilor – capitol la care, din nou, suntem codașii UE –, dar și lipsa proiectelor-pilot din mediul enterprise fac ca cererea din partea mediului de afaceri pentru rețele 5G private sau de mare capacitate să fie redusă.

Blocaje importante la nivelul operatorilor

Pe de altă parte, nici operatorii nu au apăsat accelerația. Și au avut motive serioase – investițiile masive generate de adoptarea Legii Securității Rețelelor 5G. Legea 163/2021 a impus operatorilor să elimine pe propriul lor cost echipamentele și aplicațiile software ale furnizorilor neautorizați din rețele până în 2026 și din rețeaua de acces radio (RAN) până în 2028.

La această provocare majoră s-au adăugat alte „impedimente”, precum taxa pe cifra de afaceri, taxa pe construcții speciale sau dificultățile în obținerea autorizațiilor de construire pentru stațiile de bază 5G. Toți acești factori au blocat „elanul” operatorilor și, automat, strategiile anterioare care se bazau pe principiul „oferta crează cererea”.

Soluțiile propuse de specialiștii europeni și de jucătorii din industria telecom locală sunt numeroase. Lista include de la introducerea unor condiții de licențiere de tip pro-investment – cu durate lungi ale licențelor, tarife rezonabile de spectru și obligații clare de acoperire –, la simplificarea procedurilor administrative, stimularea cererii industriale B2B și încurajarea operatorilor să accelereze migrarea către rețele 5G Standalone. Dacă nu se vor atinge aceste obiective, este foarte probabil ca România nu doar să piardă startul în cursa 6G, ci să asiste de pe margine la desfășurarea acesteia.