O companie cât trei burse europene. Ce ne spune listarea SpaceX despre Europa și despre noi

Întregul indice FTSE-100, elita companiilor britanice, valorează în jur de 3.200 de miliarde de dolari. CAC-40, vitrina capitalismului francez, ajunge la aproximativ 2.700 de miliarde. DAX-ul german, cu nume care au definit industria europeană timp de un secol – BMW, Siemens și restul – valorează cam 2.300 de miliarde. O companie fondată în 2002, care încă nu a raportat profit, se pregătește să valoreze cât oricare dintre aceste burse naționale luate separat. Iar Nvidia, fondată în 1993, depășește deja 5.000 de miliarde de dolari, mai mult decât CAC-40 și DAX la un loc. În lunile următoare, OpenAI și Anthropic, companii cu mai puțin de un deceniu de existență, se vor lista la rândul lor, fiecare cu evaluări de peste 1.000 de miliarde.

Pentru România, exercițiul de proporții devine aproape umilitor. Capitalizarea totală a Bursei de Valori București se învârte în jurul a 600 de miliarde de lei, adică ceva mai mult de 120 de miliarde de euro. SpaceX, o singură firmă, ar valora de aproximativ cincisprezece ori cât toate companiile listate la București la un loc. Nu vorbim despre o comparație între Silicon Valley și un sat din Moldova, ci între o companie privată americană și întreaga piață de capital a unei țări de 19 milioane de locuitori, membră a Uniunii Europene și a NATO.

Să fim, totuși, corecți și cu scepticii, pentru că au argumente. SpaceX are venituri de doar 18 miliarde de dolari, în mare parte din Starlink, și nu a făcut încă profit. Colonia de un milion de oameni pe Marte ține deocamdată de retorică, nu de planificare, iar centrele de date orbitale alimentate solar rămân o ipoteză tehnologică nedemonstrată.

Între exuberanță și scepticism

Este foarte posibil ca evaluarea din prima zi să încorporeze o doză serioasă de exuberanță, poate chiar de bulă. Dar chiar și un sceptic onest trebuie să recunoască trei lucruri. Primul: bogăția creată este reală, vreo 4.000 de angajați devin milionari prin opțiunile pe acțiuni, iar fondurile de capital de risc care au finanțat compania de la început își recuperează investiția multiplicat. Al doilea: chiar dacă evaluarea s-ar înjumătăți într-o corecție de piață, SpaceX ar valora tot cât șapte burse românești. Al treilea: Tesla s-a listat în iunie 2010 la o evaluare de circa 1,7 miliarde de dolari, fără să fi raportat vreodată profit anual, cu o singură mașină în producție și cu aproape toată presa financiară convinsă că e o jucărie pentru entuziaști. Compania trecuse la un pas de faliment în 2008.

Scepticii aveau, la momentul respectiv, argumente perfect rezonabile, exact ca scepticii SpaceX de azi: venituri mici, pierderi mari, promisiuni care sunau a science fiction. Cincisprezece ani mai târziu, Tesla valorează mai mult decât toți producătorii auto europeni la un loc. Iar Volkswagen, BMW și Mercedes au ajuns să alerge după un model de business pe care îl ridiculizau.

Istoria recentă arată că scepticismul rezonabil față de companiile lui Musk a fost, de fiecare dată până acum, poziția care a pierdut. Nu este o garanție pentru viitor, dar e un precedent care nu poate fi ignorat.

De ce companii precum SpaceX nu apar în Europa

Întrebarea care se pune nu este dacă Elon Musk exagerează, pentru că el exagerează aproape întotdeauna. Întrebarea este de ce asemenea companii nu apar în Europa. Iar răspunsurile sunt cunoscute de multă vreme, doar că preferăm să nu le rostim până la capăt.

Primul răspuns ține de adâncimea piețelor de capital. Un antreprenor european cu un plan de anvergura SpaceX nu ar găsi finanțarea necesară nici dacă planul ar merita-o. Capitalul de risc european este fragmentat pe jurisdicții, prudent până la timiditate și dependent în proporție îngrijorătoare de bani publici, ceea ce îi schimbă fundamental logica. Funcția antreprenorului este să speculeze asupra viitorului cu capital privat pus în joc, asumându-și pierderea. Un fond alimentat din bugete publice nu speculează, ci administrează, iar administrarea nu a construit niciodată rachete reutilizabile.

Reglementări și fiscalitate

Al doilea răspuns ține de reglementare, și aici contrastul devine aproape caricatural. În timp ce America are SpaceX, Uniunea Europeană pregătește un Space Act, un cadru normativ pentru o industrie pe care nu o are.

Reglementăm înainte să construim, stabilim regulile jocului înainte să existe jucători. Tiparul este ușor de recunoscut: convingerea planificatorului că ordinea trebuie proiectată de sus, când toată experiența economică arată că ordinea utilă apare din încercările descentralizate ale celor care riscă propriii bani.

O industrie spațială europeană nu va apărea pentru că Bruxelles-ul i-a desenat în avans arhitectura juridică, ci doar dacă cineva va avea capitalul și libertatea să eșueze de câteva ori pe drum.

Al treilea răspuns ține de fiscalitate. Sistemele de protecție socială europene, generoase și electoral intangibile, se finanțează din taxe care consumă exact capitalul care ar trebui acumulat și investit.

În realitate orice economist știe că nu există resurse ale statului, există doar resurse ale contribuabililor, redistribuite cu costuri de fricțiune considerabile. Când povara fiscală pe muncă și pe capital depășește anumite praguri, antreprenorii nu dispar, ci pleacă. Milionarii europeni de succes își înregistrează companiile în Delaware nu din snobism, ci din calcul matematic.

Există și un al patrulea răspuns, mai greu de cuantificat, dar poate cel mai important: atitudinea. În Europa, și cu atât mai mult în România, cine vorbește serios despre economia spațială este privit ca un visător sau ca un excentric. În Statele Unite este pur și simplu încă o frontieră de cucerit. Diferența aceasta de mentalitate nu se legiferează și nu se finanțează din fonduri structurale, dar ea explică de ce aceleași tehnologii, disponibile teoretic oriunde, produc trilioane pe un mal al Atlanticului și documente de poziție pe celălalt.

Diferența de mentalitate

Am scris într-un articol anterior că România nu este o țară săracă, ci o țară care converge mai încet decât ar putea. Listarea SpaceX ne arată însă că reperul se mișcă. Nu mai recuperăm față de o Europă care stă pe loc, ci față de o Americă ce crește cu peste 3% pe an, în timp ce Europa stagnează, iar distanța dintre cele două maluri se lărgește cu fiecare val de mega-listări. Pentru o țară ca a noastră, care își propune să conveargă cu media europeană, vestea este dublu neplăcută: alergăm după un pluton care, la rândul lui, rămâne în urmă.

Nu cred că România poate produce un SpaceX în următorul deceniu, și nu acesta este testul relevant. Testul relevant este dacă putem construi condițiile în care capitalul privat se acumulează, rămâne în țară și își asumă riscuri: taxe predictibile și moderate, reglementări care urmează realitatea în loc să o preceadă, o piață de capital pe care companiile românești să vrea să se listeze.

Vineri, când clopoțelul va suna la New York, vom putea privi spectacolul ca pe o curiozitate americană. Sau îl putem privi ca pe o factură, prezentată politicos, pentru toate deciziile pe care Europa și România le-au amânat.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public.