Deficitul scade cu 27 de miliarde de lei, dar dobânzile urcă la 42 de miliarde. Nota vechilor deficite rămâne ani întregi

Deficitul bugetar a scăzut cu 27 de miliarde. Dar, din totalul de 59,42 miliarde, statul a plătit 42,05 miliarde de lei numai pe dobânzi, cu 26,7% mai mult decât anul trecut. Asta înseamnă aproape 8 lei din fiecare 100 de lei cheltuiți de stat și aproape 9 lei la fiecare 100 de lei încasați.

Deficitul de azi poate fi reparat. Factura deficitelor de ieri rămâne însă pe masă.

Deficitul se închide mai repede decât se stinge datoria

În primele opt luni din 2025, gaura bugetară era de 86,36 miliarde de lei. Un an mai târziu, este de 59,42 miliarde. Diferența de 26,94 miliarde înseamnă o reducere nominală de aproximativ 31%.

Veniturile au crescut cu 11,4%, la 468,1 miliarde de lei, în timp ce cheltuielile totale au avansat cu numai 4,2%. Matematica începe, în sfârșit, să lucreze în direcția bună: statul adună bani mai repede decât îi mărește la ieșire.

Alexandru Nazare, ministrul Finanțelor, rezumă trendul într-o formulă scurtă. „Reducerea deficitului continuă în linie dreaptă. Nici o abatere de la responsabilitate.”

Important este că ajustarea nu a venit din oprirea investițiilor. Acestea au trecut de 97 de miliarde de lei, cu aproximativ 25 de miliarde peste nivelul din primele opt luni din 2025. Aproape 70% dintre plăți sunt finanțate prin fonduri europene și PNRR.

Cu alte cuvinte, statul a reușit până acum ceva greu: să strângă gaura fără să scoată complet ștecherul investițiilor. Numai că deficitul anual nu se termină în august, iar lunile de final concentrează tradițional multe cheltuieli. Fotografia este bună, dar filmul nu s-a terminat.

Dobânda este factura pe care bugetul nu o poate șterge cu buretele

Cele 42,05 miliarde de lei plătite pe dobânzi reprezintă circa 2% din PIB după opt luni. Față de aceeași perioadă din 2025, costul a crescut cu 8,86 miliarde de lei. Adică statul a economisit aproape 27 de miliarde la deficit, dar a pus aproape 9 miliarde în plus numai la dobânzi.

Alexandru Nazare explică mecanismul fără prea multe artificii. „Deficitele de astăzi devin datoria și dobânzile de mâine. Este factura anilor în care statul a cheltuit constant mai mult decât și-a permis.”

Aici apare partea care nu se vede când privești doar deficitul curent. Dacă într-un an tai 10 miliarde din deficit, nu dispar obligațiunile emise anul trecut și nici împrumuturile care trebuie refinanțate. Datoria are memorie. Bugetul poate întoarce volanul, dar remorca rămâne în spate.

În 2026, necesarul brut de finanțare al statului ajunge la circa 278,5 miliarde de lei. Aici intră atât deficitul nou, cât și datoria veche care ajunge la scadență și trebuie rostogolită. Este diferența dintre a nu mai face încă o gaură în perete și a plăti ratele pentru găurile făcute deja.

Alexandru Nazare avertizează tocmai asupra vitezei cu care crește această notă. „Cheltuielile cu dobânzile cresc din ce în ce mai rapid. Este o nevoie fundamentală să stabilizăm costurile, pentru stabilizarea datoriei publice.”

3% deficit nu este linia de sosire

Daniel Dăianu, președintele Consiliului Fiscal, insistă de luni bune că adevărata țintă nu este doar să coborâm deficitul. România trebuie să ajungă, în timp, la un surplus primar: veniturile să acopere cheltuielile înainte de plata dobânzilor.

Daniel Dăianu pune problema tranșant. „Percepția piețelor este foarte rea. Trebuie să continuăm ajustarea pentru a duce deficitul către 3%. Nu trebuie să dăm peste cap corecția fiscală.”

Asta schimbă perspectiva. Un deficit de 3% poate suna aproape confortabil după 9,3% în 2024. Dar, dacă dobânzile se apropie de 3% din PIB, bugetul poate rămâne practic fără spațiu primar tocmai din cauza datoriei acumulate anterior.

Daniel Dăianu avertizează că problema nu se termină într-un singur exercițiu bugetar. „Datoria publică nu trebuie să scape de sub control. Corecția aceasta mare a deficitului bugetar se va face gradual, până la finele deceniului.”

Este ca la o familie care și-a redus cheltuielile lunare, dar are încă trei credite în derulare. Faptul că nu mai cumpără pe datorie la același ritm este excelent. Numai că ratele vechi continuă să plece din cont în fiecare lună.

Datoria scumpă mănâncă și din economia privată

Costul nu rămâne în contabilitatea Ministerului Finanțelor. Când statul împrumută sute de miliarde, concurează pentru bani cu firmele și populația. Randamentele mari cerute statului ridică reperul și pentru restul economiei.

Daniel Dăianu explică această legătură prin efectul de evicțiune. Deficitele mari țin ratele de dobândă sus și fac finanțarea mai scumpă chiar dacă în bănci există lichiditate. „Dar efectul de evicțiune se vede prin nivelul ridicat al ratelor de dobândă.”

Așa apare o taxă care nu se numește taxă. Statul plătește mai mult pentru datorie, firmele se finanțează mai scump, investițiile devin mai greu de justificat, iar gospodăriile văd dobânzi mai mari la credite. Un deficit mare poate pompa bani în economie într-un an și poate scoate bani prin dobânzi ani la rând.

Daniel Dăianu a avertizat și asupra capcanei în care corecția se oprește prea devreme. „O economie se poate dezvolta cu deficite rezonabile, cu o datorie publică sustenabilă.” În același registru, el subliniază: „Nu este suficient să declari că vrei, ci trebuie să poți.”

În scenariile Consiliului Fiscal, dacă ajustarea nu continuă, datoria publică poate rămâne pe o traiectorie nesustenabilă și poate depăși 80% din PIB în următorii ani. Problema nu este un prag magic. Problema este cât de repede crește factura și cât cere piața pentru a o refinanța.

Succesul fiscal de azi plătește greșelile de ieri

Execuția la opt luni arată că România poate reduce semnificativ deficitul fără să taie investițiile până la os. Este important. Dar arată simultan cât de greu se repară o perioadă lungă de dezechilibre.

Daniel Dăianu spune că România nu poate rămâne cu un deficit în jurul a 6% din PIB. Drumul trebuie să continue către 3% și, mai departe, către un surplus primar care să permită stabilizarea datoriei.

Dacă dobânzile ajung să consume anual circa 3% din PIB, atunci o parte tot mai mare din efortul fiscal nu finanțează școli noi, spitale sau autostrăzi. Finanțează trecutul. Este prețul pentru faptul că statul a folosit în avans venituri pe care nu le avea.

De aceea, reducerea deficitului cu aproape 27 de miliarde de lei este o veste bună, dar nu una care permite relaxare. Succesul de azi nu anulează facturile vechi. Doar oprește apariția unora și mai mari.

România începe să închidă robinetul prin care se adăuga datorie nouă în ritmul ultimilor ani. În spatele lui există însă un rezervor deja plin, iar dobânda curge indiferent cine ocupă fotoliul de la Finanțe. Deficitul este fotografia prezentului. Dobânda este ecoul trecutului, plătit din bugetele viitorului.