Importurile de cărbune ale României sar cu 430,8% la început de 2026. Producția internă cade cu 26,1% și arată un dezechilibru mai mare

La prima vedere, volumul importurilor rămâne mult sub nivelul producției locale. Totuși, ritmul contează mai mult decât fotografia de moment. Când producția cade cu un sfert, iar importurile sar de peste cinci ori, problema nu mai este una de sezon. Devine o problemă de structură, de coordonare și de capacitate reală a sistemului de a-și acoperi nevoile.

România produce mai puțin exact când vrea să iasă din cărbune

Datele arată o contradicție tot mai greu de ignorat. Oficial, România vorbește de ani buni despre decarbonizare, închiderea unor capacități pe cărbune și investiții noi care să le înlocuiască. În practică, producția internă scade mai repede, iar importurile cresc abrupt. Asta sugerează că tranziția nu este însoțită de suficiente capacități noi și nici de o planificare suficient de bună a substituției.

Pe această linie merge și interpretarea lui Dumitru Chisăliță, care spune că România nu are doar o problemă de consum, ci una de structură și de planificare. Mesajul este important. Chiar când unele nevoi scad, sistemul ajunge să importe mai mult acolo unde este rigid, slab coordonat sau lăsat fără investiții. Tradus economic, înseamnă că lanțul intern nu mai răspunde suficient de repede și că dezechilibrul se mută în comerțul extern.

Importurile cresc deși prognoza mergea în sens invers

Saltul din ianuarie-februarie este cu atât mai relevant cu cât vine împotriva estimărilor anterioare. Pentru 2026, se preconizează o scădere a producției de cărbune cu 9,5%, până la 1,55 milioane de tone echivalent petrol, dar și o reducere a importurilor cu 26,3%, până la 121.000 de tone echivalent petrol. Realitatea din primele două luni arată exact opusul pe partea de importuri. Asta ridică semne de întrebare nu doar despre piață, ci și despre realismul prognozelor și despre modul în care este administrată tranziția energetică.

Problema este și mai sensibilă pentru că România urmează să închidă mai multe situri carbonifere în cursul acestui an. Dacă producția locală se retrage, dar consumul nu dispare imediat, diferența trebuie acoperită. Într-un sistem bine pregătit, această diferență ar trebui compensată de alte surse interne, mai eficiente și mai curate. Într-un sistem care merge încă pe inerție, compensarea vine mai repede din import.

Independența energetică pe cărbune devine un argument tot mai slab

Creșterea importurilor lovește și în unul dintre argumentele clasice folosite în apărarea cărbunelui. Dacă termocentralele rămân în funcțiune, dar combustibilul ajunge tot mai des din afară, ideea de independență energetică începe să se tocească. Nu mai păstrezi doar o resursă strategică internă. Păstrezi și o tehnologie veche, cu costuri mari și cu un lanț de aprovizionare tot mai nesigur.

De aici apare și costul mai rece al acestei evoluții. România ajunge să plătească de două ori. O dată prin uzura și neperformanța unui sector intern aflat în retragere. A doua oară prin nevoia de a aduce din import ceea ce sistemul nu mai poate produce competitiv acasă. Când această combinație apare într-un sector care trebuia deja să fie înlocuit treptat, semnalul este clar: tranziția energetică nu s-a mișcat destul de repede, iar golul rămas începe să fie umplut scump.

Primele două luni din 2026 nu schimbă singure direcția întregului an. Dar ele arată ceva incomod despre starea reală a sistemului. România produce mai puțin cărbune, importă mult mai mult și rămâne prinsă între zăcăminte în declin și investiții insuficiente în alternative. Dacă această ecuație se păstrează, discuția nu va mai fi doar despre cât cărbune mai are țara în subsol. Va fi despre cât de repede poate ieși dintr-un model energetic care își pierde simultan și resursa, și logica economică.