ROBOR, cartelul şi iluzia pieţei

Dar, înainte să aplaudăm autoritatea de concurenţă, merită să înţelegem de ce a fost posibil aşa ceva şi de ce amendarea post-factum, oricât de consistentă ar fi suma, rezolvă cel mult simptomul. De aceea trebuie înţeles de ce a fost posibil aşa ceva.

ROBOR nu a fost niciodată un indice de piaţă în sensul propriu al cuvântului. Nu măsura preţul rezultat din întâlnirea cererii cu oferta în tranzacţii efective, ci media unor cotaţii declarate de bănci. Diferenţa nu este semantică. Este diferenţa dintre un preţ observat şi un preţ afirmat. Un indice bazat pe tranzacţii reale este verificabil, replicabil şi dificil de manipulat fără a lăsa urme concrete. Un indice bazat pe cotaţii declarate depinde, în ultimă instanţă, de buna-credinţă a declaranţilor şi de absenţa stimulentelor pentru deviere. Primul este un mecanism de piaţă. Cel de-al doilea este un mecanism administrativ cu aparenţe de piaţă.

Discuţia despre IRCC nu poate fi separată

Această arhitectură hibridă a creat, structural, o vulnerabilitate. Problema identificată de Consiliul Concurenţei vizează tocmai maturităţile pentru care volumul tranzacţiilor efective era redus – 3, 6 şi 12 luni –, unde media tranzacţiilor reale nu putea servi drept ancoră. Fără o ancoră reală, cotaţiile din perioada de fixing ar fi trebuit să fie cu atât mai mult independente. Au devenit, în schimb, coordonate. Băncile au profitat de exact golul pe care arhitectura indicelui îl lăsa deschis.

Impactul nu este abstract. ROBOR a servit drept referinţă pentru creditele acordate persoanelor juridice şi, până la introducerea IRCC în 2019, pentru creditele ipotecare ale populaţiei. Orice variaţie – chiar şi fracţiuni de procent, cum a subliniat şi preşedintele Consiliului Concurenţei – produce, înmulţită cu volumul creditelor existente, sume substanţiale transferate din buzunarele debitorilor. Nu ca taxă, nu ca impozit, ci ca dobândă justificată pe un indice care nu reflecta corect realitatea pieţei.

Acesta este şi motivul pentru care discuţia despre IRCC nu poate fi separată de acest dosar. Trecerea de la ROBOR la IRCC, bazat pe tranzacţii interbancare efective, a fost prezentată politic ca o măsură de protecţie a debitorilor. Din perspectivă tehnică, ea a corectat parţial tocmai defectul de construcţie descris mai sus. IRCC este mai greu de declarat şi mai uşor de verificat. Nu e perfect, dar e mai aproape de ce ar trebui să fie un indice de referinţă credibil.

Nu a existat o piaţă reală

Revenind la amendă: 710 milioane de euro este o sumă care sună impresionant. Băncile au la dispoziţie 30 de zile de la comunicarea motivării pentru a contesta la Curtea de Apel şi 60 de zile pentru a prezenta planuri de eliminare a practicilor anticoncurenţiale. Probabilitatea ca sumele integrale să fie plătite fără un lung şir de contestaţii este mică. Dar chiar dacă amenzile ar fi plătite mâine, întrebarea relevantă rămâne: debitorii care au plătit dobânzi mai mari decât ar fi trebuit recuperează ceva? Răspunsul, deocamdată, este nu. Amenzile merg la bugetul de stat, nu la cei prejudiciaţi. Eventualele despăgubiri ar presupune demersuri separate, costisitoare şi îndelungate.

Concluzia economică nu este că piaţa a eşuat, ci că nu a existat o piaţă reală în primul rând. Dacă vrei rezultate de piaţă, trebuie să măsori tranzacţii. Când începi să măsori declaraţii ale actorilor cu interes direct în nivelul rezultatului, coordonarea nu mai este o anomalie imposibilă, ci un risc structural. Coluziunea a fost facilitată de arhitectura indicelui, nu în ciuda ei. Ceea ce ar trebui să urmeze nu este doar plata amenzilor, ci clarificarea tezei de fond: indicii de referinţă credibili trebuie construiţi din tranzacţii, nu din declaraţii. România a rezolvat parţial problema prin IRCC, dar nu din iniţiativă tehnică asumată, ci sub presiune politică şi cu întârziere.

Încă un mandat?

Există şi o altă dimensiune a acestei poveşti, pe care presa a menţionat-o în treacăt. Bogdan Chirițoiu conduce Consiliul Concurenţei din 2009. Al treilea mandat al său expiră pe 18 iunie 2026, la mai puţin de două săptămâni după anunţul amenzii. A lăsat să se înţeleagă public că ar dori un al patrulea mandat. Legea, în forma actuală, ridică semne de întrebare serioase asupra eligibilităţii – plafonul de două mandate fusese eliminat prin ordonanţă de urgenţă în 2020, tocmai pentru a-i permite al treilea mandat, apoi reintrodus prin lege în 2024. Suprapunerea de calendar este greu de trecut cu vederea.

O amendă record aplicată băncilor cu câteva zile înainte de expirarea mandatului este genul de bilanţ pe care niciun Parlament nu îl ignoră cu uşurinţă atunci când votează o reconfirmare. Investigaţia s-a deschis în 2022, comportamentele investigate sunt anterioare, amenda vine în 2026. Decizia din 7 iunie poate fi analizată separat de dezbaterea privind conducerea Consiliului Concurenţei – şi poate că ar trebui. Dar credibilitatea unei instituţii independente nu se construieşte doar din deciziile corecte, ci şi din absenţa oricărei îndoieli că acele decizii servesc exclusiv interesul public.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public.