Vocile Edge. Cornel Tătaru, profesorul care vede în dans o lecție despre oameni, leadership și libertate

Cornel Tătaru privește dansul ca pe o formă de comunicare, nu doar ca pe o artă a mișcării. Profesorul leagă experiența din studio de relațiile dintre oameni, frica de ridicol, leadership și libertatea de a renunța la control, potrivit NewsEdge.

De la Facultatea de Construcții la o viață dedicată dansului

O întâmplare personală a deschis traseul care avea să-i definească profesia. „Dacă l-ai fi întâlnit pe Cornel Tătaru în anii studenției, probabil nu ai fi bănuit că va deveni unul dintre cei mai cunoscuți profesori de dans din România. Studia la Facultatea de Construcții din Iași și își imagina o carieră complet diferită. Dansul nu făcea parte din planurile lui. A apărut aproape întâmplător, dintr-un gest pe cât de simplu, pe atât de romantic. Voia să-și impresioneze iubita. S-a înscris la cursuri fără să bănuiască faptul că acea decizie îi va schimba întreaga viață. Fata pe care încerca să o cucerească avea să-i devină soție. Dansul, însă, avea să devină adevărata lui vocație.

În locul planurilor de a deveni inginer, a ales o profesie mult mai nesigură, dar infinit mai apropiată de ceea ce simțea că este. A înființat un club de dans la Iași, într-o perioadă în care dansul social era încă puțin cunoscut în România. Au urmat ani de competiții, demonstrații și sute de ore petrecute în sălile de antrenament.

Cu timpul, experiența acumulată l-a transformat într-unul dintre oamenii de referință ai dansului de societate din România. A devenit arbitru internațional acreditat de World Dance Council (WDC), examinator oficial pentru dansurile sociale și a condus Liga Dansatorilor din România, organizație afiliată WDC. Dar, privind în urmă, spune că funcțiile și titlurile nu sunt cele care îl definesc. Ceea ce îl definește este întâlnirea cu oamenii.”

Dance Loft, proiectul în care experiența a devenit filosofie

Parcursul său a continuat apoi într-un alt cadru. „După zeci de ani petrecuți în competiții și în lumea dansului de performanță, Cornel Tătaru a simțit că vrea să construiască altceva.

Nu încă o școală de dans. Ci un loc în care oamenii să vină fără presiunea medaliilor, a clasamentelor sau a perfecțiunii. Așa a apărut Dance Loft, studioul din centrul Bucureștiului, pe care l-a fondat împreună cu Cristina Toma și în care dansul este privit ca o formă de comunicare, dezvoltare personală și libertate. Filosofia locului este simplă: dansul este pentru oricine, indiferent de vârstă sau experiență, iar fiecare persoană are propriul ritm interior pe care îl poate descoperi.

Astăzi, aici se predau dansuri de societate, tango argentinian, vals, salsa, bachata și multe alte stiluri, însă pentru Cornel toate au același scop. Nu să formeze campioni. Ci oameni mai conectați cu ei înșiși. Pentru el, dansul este una dintre cele mai complexe forme de comunicare pe care le-a inventat omul.

În jurul acestei idei și-a construit întreaga carieră. Astăzi este instructor, arbitru internațional și unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai dansului social și ai tango-ului argentinian din România. Dar, mai presus de toate, este omul care încearcă să demonstreze că dansul nu este un lux și nici un hobby rezervat celor talentați. Este o nevoie umană.”

Lecțiile adunate de la aproape 28.000 de cursanți

Anii au adus și o perspectivă diferită asupra propriei activități. „Puțini profesori au privilegiul de a vedea atât de multe destine trecând prin fața lor. Cornel Tătaru și-a făcut recent un calcul. În aproape 35 de ani de activitate, estimează că a lucrat direct cu aproape 28.000 de cursanți. Un oraș întreg. Când rostește cifra, nu pare impresionat de dimensiunea ei. Mai degrabă de ceea ce a însemnat fiecare întâlnire.

Experiența aceasta l-a învățat să citească oamenii aproape instinctiv. Spune că, de multe ori, îi sunt suficiente primele minute de dans pentru a înțelege pe cine are în față. Nu pentru a-l judeca, ci pentru a-i observa blocajele, temerile sau felul în care comunică. Iar cel mai întâlnit obstacol nu este lipsa talentului. Este frica.”

Dincolo de cifre, rămâne felul în care fiecare cursant intră în această experiență. „Cornel Tătaru spune că majoritatea adulților nu evită dansul pentru că nu au ritm sau coordonare. Îl evită dintr-un motiv mult mai profund. Teama de ridicol. Este aceeași teamă care îi face pe mulți oameni să evite vorbitul în public sau să își ascundă emoțiile.

La aceasta se adaugă o altă convingere pe care o întâlnește aproape zilnic. Cornel zâmbește când aude această frază. Spune că, în realitate, dansul nu are limită de vârstă. Limitele sunt construite de oameni. Din experiența lui, cei care încep să danseze după 40 sau chiar după 60 de ani descoperă nu doar o activitate nouă, ci o versiune a lor pe care nu o cunoșteau. Nu învață doar pași. Învață să fie prezenți. Învață să aibă răbdare. Învață să privească omul din față.”

Dansul și felul în care sunt conduși oamenii

Observarea oamenilor l-a condus și către teme aparent îndepărtate de studio. „Una dintre cele mai surprinzătoare idei pe care le susține Cornel Tătaru este că dansul poate forma lideri. Nu vorbește metaforic. Există tot mai multe programe internaționale care folosesc dansul și mișcarea pentru dezvoltarea leadershipului și a comunicării, iar el spune că explicația este simplă. Un lider ia decizii. Exact asta face și un dansator.

Dar leadershipul nu înseamnă doar să conduci. În dans există o lecție pe care, spune el, mulți manageri și lideri politici încă nu au învățat-o. Explicația vine imediat. Într-un dans în doi, liderul propune direcția. Dar dacă simte că partenera transmite altceva, trebuie să fie suficient de atent încât să schimbe instantaneu decizia. Nu din slăbiciune. Ci din conexiune. Pentru Cornel Tătaru, aceasta este diferența dintre autoritate și leadership autentic.”

Lecțiile care continuă după terminarea cursului

Efectele nu rămân însă în interiorul studioului. „În cei aproape 35 de ani petrecuți în sala de dans, Cornel Tătaru spune că a descoperit un paradox. Oamenii vin să învețe pași, dar pleacă schimbându-și comportamentul în viața de zi cu zi. Își amintește de o cursantă care i-a mărturisit că cea mai importantă lecție nu a fost un pas de tango sau de vals. A fost răbdarea.

Pentru Cornel, acesta este unul dintre cele mai mari beneficii ale dansului. Într-o lume în care toată lumea vorbește, dansul te obligă să asculți. Într-o societate în care oamenii reacționează instantaneu, dansul te învață că uneori cea mai bună decizie este să mai aștepți câteva secunde.

Un alt lucru pe care încearcă să-l scoată din mintea cursanților este obsesia perfecțiunii. Observă că foarte mulți oameni ajung în studio convinși că orice greșeală este un eșec. Le spune exact contrariul. Este expresia pe care o repetă frecvent. Nu pentru a încuraja superficialitatea, ci pentru că știe că multe dintre cele mai frumoase momente din dans se nasc tocmai din greșeli. Improvizația, adaptarea și creativitatea apar atunci când renunți la nevoia de control absolut. În opinia lui, aceeași regulă se aplică și în viață.”

Ce spune hora despre societatea românească

De la experiența individuală, reflecția se extinde către comunitate. „Una dintre cele mai interesante reflecții ale lui Cornel Tătaru nu are legătură cu tango-ul, ci cu dansurile populare românești. Este convins că fiecare cultură își exprimă identitatea prin felul în care dansează. Argentinienii au tango. Cubanezii au salsa. Irlandezii au propriile dansuri tradiționale. Românii au hora.

Dar, spune el, hora spune ceva despre felul nostru de a fi. Nu pretinde că aceasta este singura interpretare. Dimpotrivă. Spune că sociologii și antropologii ar putea găsi explicații mult mai profunde. El observă însă un lucru simplu. Românii se simt mai confortabil în grup decât individual. Poate este solidaritate. Poate este nevoia de apartenență. Poate este și o teamă de a ieși singuri în față. Este unul dintre subiectele pe care intenționează să le dezvolte în articolele sale pentru News Edge.”

Dansul ca artă și disciplină competițională

O altă temă îl readuce în zona competițiilor. „Afirmația poate stârni controverse chiar și în lumea dansului. Cornel Tătaru nu contestă performanța sportivilor și nici munca uriașă din spatele competițiilor. Însă face o diferență clară între dans ca artă și dans ca disciplină competițională.

În opinia sa, în momentul în care expresia artistică este înlocuită de reguli rigide și de obligativitatea executării identice a mișcărilor, dansul începe să piardă ceva esențial. Libertatea. De aceea preferă să vorbească despre „dans competițional”, nu despre „dans sportiv”. Pentru el, adevărata valoare a dansului nu este medalia. Este emoția pe care o transmite.”

Libertatea și limitele construite de minte

Tema libertății continuă dincolo de regulile profesiei. „Nu vorbește despre granițe, politică sau bani. Vorbește despre minte. Crede că oamenii încetează să mai evolueze în momentul în care sunt convinși că dețin adevărul absolut. Dansul îi obligă să iasă din acest cerc. Îi obligă să observe. Să asculte. Să accepte că există mai multe perspective. După aproape trei decenii și jumătate de predare, spune că acesta este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-a primit în schimb. Nu doar elevii s-au schimbat. S-a schimbat și el.”

De ce va scrie pentru News Edge

Experiența acumulată caută acum și o altă formă de exprimare. „După aproape 35 de ani petrecuți în sălile de dans, Cornel Tătaru spune că a ajuns într-un moment al vieții în care simte nevoia să lase ceva în urmă. Nu vorbește despre trofee. Nici despre titluri. Nici despre performanțe. Vorbește despre experiență. Despre lucrurile pe care dansul l-a învățat și pe care ar vrea să le împărtășească și celor care poate nu vor păși niciodată într-o sală de dans. Acesta este unul dintre motivele pentru care a acceptat invitația de a deveni autor News Edge.

Articolele sale nu vor fi dedicate exclusiv dansatorilor. Vor vorbi despre oameni. Despre relații. Despre emoții. Despre anxietate, comunicare, încredere și felul în care corpul și mintea se influențează reciproc.”

Locul în care oamenii nu trebuie să demonstreze nimic

Aceeași filosofie se regăsește în spațiul în care lucrează.

„Poate tocmai de aceea mulți cursanți vorbesc despre atmosfera din studio înainte să vorbească despre dans. Nu exagerează. Povestește că sunt cursanți care rămân în studio ore întregi după terminarea lecției. Nu pentru că mai au de repetat. Ci pentru că se simt bine. Pentru că au găsit un loc în care nu sunt judecați. În care nu trebuie să demonstreze nimic. În care pot fi pur și simplu prezenți.”

Dansul ca nevoie firească

Încheierea revine la ideea care traversează întregul său parcurs. „Nu crede că oamenii trebuie convinși să danseze. Crede doar că trebuie să-și amintească faptul că s-au născut cu această nevoie. Copiii dansează înainte să învețe să vorbească. Abia mai târziu apar frica de ridicol, prejudecățile și convingerea că dansul este doar pentru cei talentați. El încearcă, de aproape 35 de ani, să le demonteze una câte una.

Nu este doar motto-ul unui profesor. Este crezul unui om care și-a dedicat viața unei arte despre care spune că poate face ceva ce foarte puține lucruri mai reușesc astăzi. Să îi aducă pe oameni mai aproape de ei înșiși. Și, poate, unii de ceilalți.”