Aproape 14.000 de firme performante nu vor credite. Băncile au ajuns victimele succesului companiilor care se finanțează singure

La proba practică, banii există, firme eligibile există, nevoia există și ea, teoretic. Doar cererea lipsește.

Într-un fel, băncile au ajuns victimele succesului unei părți din economia privată. Compania profitabilă strânge bani, reinvestește și ajunge suficient de solidă încât să nu mai aibă nevoie de bancă. Întrebarea nu mai este doar de ce bancherul nu dă credit, ci de ce antreprenorul care l-ar putea lua fără mari probleme preferă să nu bată la ușile băncilor.

Aproape jumătate dintre firmele performante nu au credite

BNR identifică circa 27.800 de companii performante. Aproape jumătate dintre acestea, aproximativ 13.700, nu aveau credite bancare active în martie.

Nu vorbim doar despre mici afaceri de familie. În grup apar peste 4.000 de companii din servicii, mai mult de 3.000 din comerț, peste 3.000 din industria prelucrătoare și aproximativ 1.400 din construcții. Urmează agricultura, imobiliarele, utilitățile și industria extractivă.

Potențialul suplimentar de creditare estimat pentru aceste firme depășește 321 de miliarde de lei. Adăugat peste finanțarea corporate existentă, ar putea împinge piața spre pragul de 600 de miliarde.

Analistul economic Aurelian Dochia vede aici o explicație simplă. „O bună parte dintre companii nu iau credite pentru că sunt prudente, temătoare. Nu au planuri de dezvoltare sau de extindere”, consideră el.

Aici apare primul paradox: firma este suficient de bună pentru bancă tocmai fiindcă a învățat să trăiască fără ea. Iar Acest vis frumos, devenit realitate pentru multe companii, este coșmarul multor bănci. Paradoxul stă tocmai în faptul că nu poți vinde bani cui nu are nevoie de ei, dar ar fi cel mai bun client tocmai pentru că ar putea să-și achite creditul fără probleme.

Profitul a devenit „banca” internă a firmei

Într-o companie sănătoasă, primul finanțator este adesea chiar profitul acumulat. În loc să împartă tot câștigul sub formă de dividende, acționarul îl lasă în firmă. Cu acești bani poate cumpără utilaje, deschide un depozit nou sau finanțează capitalul de lucru sau poate un nou spațiu comercial. Depinde de activitatea fiecăruia. Dar nu lipsa de planuri ar fi problema, cel puțin în aparență.

Datele BNR arată cât de răspândit este modelul. Aproximativ 79% dintre companiile românești folosesc fonduri interne pentru finanțare, față de numai 16% la nivelul mediei UE.

Cosmin Marinescu, viceguvernator BNR, pune cifrele una lângă alta. „Creditul comercial este cel mai ridicat dintre toate țările UE, anume 17% din pasive. Creditul bancar are o pondere de doar 9%”, arată el.

Pentru antreprenor, banii proprii au un avantaj evident: nu cer dosar, garanție și rată lunară. Au însă și un cost ascuns. Creșterea poate deveni mai lentă dacă firma așteaptă ani până acumulează suma necesară unei investiții pe care creditul ar fi permis-o mâine.

România are cea mai mică datorie corporate din UE

Statistica europeană face situația și mai interesantă. La sfârșitul lui 2025, datoria companiilor nefinanciare din România era de doar 27,5% din PIB. Acest indicator ne plasează pe ultimul loc din UE. Diferența față de media Uniunii Europene (70,1%) este uriașă.

Cifra nu înseamnă însă că firmele românești nu au obligații. Indicatorul european urmărește datoria financiară consolidată, în timp ce companiile locale folosesc masiv alte conducte: împrumuturi intra-grup, amânarea facturilor către furnizori și finanțarea din profit.

Cosmin Marinescu, viceguvernator BNR, descrie exact paradoxul. „România are cel mai scăzut nivel al intermedierii financiare din Uniunea Europeană. Firmele românești sunt însă puternic dependente de surse alternative de finanțare”, subliniază el.

Cu alte cuvinte, creditul nu dispare. Uneori doar își schimbă numele și nu mai apare pe ușa băncii.

Furnizorul ajunge să joace rol de bancă

Creditul comercial este varianta de finanțare pe care o vedem zilnic fără să-i spunem astfel. Furnizorul livrează marfa astăzi, iar clientul plătește peste 30, 60 sau 90 de zile. Între timp, compania folosește banii pentru alte nevoi.

Pentru cumpărător este comod. Pentru furnizor înseamnă însă să finanțeze businessul clientului din propriul cash-flow.

BNR arată că împrumuturile intra-grup și creditul comercial generează împreună aproximativ o treime din sursele asimilate finanțării companiilor. Băncile și IFN-urile locale reprezintă sub o zecime.

Marinescu avertizează asupra efectului de domino. „Firmele recurg la amânarea plății facturilor curente pentru alte nevoi de finanțare. Practica expune companiile la riscuri de lichiditate și neplată în lanț”, punctează el.

Practic, banca este înlocuită uneori de furnizor. Numai că furnizorul nu este întotdeauna construit financiar pentru această meserie.

Dobânda trebuie să fie mai mică decât visul antreprenorului

Există și firme care ar lua credit, dar fac socoteala și renunță. Un proiect finanțat cu bani împrumutați trebuie să producă un randament suficient de mare încât să acopere toate costurile sale adiționale. În fond, dobânda, riscul și efortul investiției, toate trebuie achitate de undeva.

Aurelian Dochia pune problema exact în acești termeni. „Dobânzile la creditele în lei sunt destul de mari. Trebuie să fii sigur că proiectul va avea un randament mai mare decât dobânda”, apreciază el.

Pentru o investiție marginală, ecuația poate să nu iasă. Firma amână hala, automatizarea sau extinderea și preferă să aștepte până strânge bani proprii.

Există și o altă categorie: filialele grupurilor internaționale. Ele pot lua bani direct de la compania-mamă sau de la o bancă din străinătate, unde finanțarea poate fi mai ieftină. Asta explică de ce lipsa creditului bancar românesc nu înseamnă automat lipsa finanțării.

Băncile au lichiditate, dar nu pot inventa proiecte

Nici sistemul bancar nu arată ca unul care stă cu seiful gol. Raportul dintre credite și depozite lasă spațiu pentru finanțare, iar băncile sunt bine capitalizate.

Aurelian Dochia vede sistemul într-o poziție confortabilă. „Capitalizarea este foarte bună, iar raportul dintre credite și depozite este confortabil. Băncile au capacitatea să crească creditarea dacă există cerere”, observă el.

Aici este diferența față de alte perioade economice. Oferta de bani nu este principala problemă.

Nici creditarea corporate nu a stat complet pe loc. În ultimii trei ani, finanțarea acordată companiilor a crescut în medie cu circa 10% anual. Mai mult, creditele pentru echipamente au ajuns spre o treime din portofoliul corporate al IMM-urilor, față de aproximativ un sfert în 2023.

Problema este cât de mult ar putea crește față de cât crește efectiv.

Frica de viitor poate fi mai puternică decât dobânda

O companie poate avea bilanț bun și, în același timp, să nu aibă chef de expansiune. În 2026, economia aproape stagnează, consumul a slăbit, iar fiscalitatea s-a schimbat de mai multe ori.

În acest mediu, antreprenorul poate prefera un cont bancar plin unei fabrici mai mari. Dochia leagă investițiile exact de această stare de spirit. „Există multă prudență atât în rândul consumatorilor, cât și al investitorilor. Perspectivele pentru 2026 trebuie să fie foarte temperate”, afirmă analistul.

Așadar, unele firme nu fug de bancă. Fug de proiect.

Dacă nu știi cum va arăta cererea peste doi ani, creditul ieftin nu rezolvă totul. Iar când banii proprii sunt suficienți pentru activitatea curentă, nevoia de a te îndatora scade și mai mult.

Creditarea poate crește doar dacă firma vrea să crească

Cosmin Marinescu privește problema dintr-o perspectivă mai largă. „Dezvoltarea sistemului financiar este o condiție esențială a dezvoltării economice, dar nu și suficientă. Oferta trebuie adaptată, iar cererea trebuie să fie eligibilă”, consideră el. Aici se închide cercul celor 14.000 de firme. Ele sunt eligibile. Tocmai de aceea reprezintă clientul ideal pe care banca încă nu îl are.

Cele mai la îndemână soluții ale băncilor sunt dobânzile mai bune, produse personalizate, mai puțină birocrație și finanțări construite în jurul investiției.

România a petrecut ani întregi întrebând de ce băncile nu finanțează suficient firmele. Acum, peisajul economic a evoluat încât România a descoperit și cealaltă jumătate a problemei: foarte multe dintre companiile care ar primi imediat bani au învățat să trăiască fără ei.

Pentru bănci, este un compliment destul de amar. Clientul ideal există, face profit, are bilanț bun și poate rambursa. Numai că tocmai succesul lui îl face să spună: mulțumesc, momentan nu am nevoie.