De ce băncile românești nu se extind în regiune? Excepția Victoriabank și regula prudenței

Orice întrebare începe cu „de ce”. De ce o economie care a recuperat spectaculos decalaje nu a reușit să exporte și branduri bancare? De ce capitalul românesc, inclusiv cel bancar, a preferat mai degrabă consolidarea locală decât riscul extinderii în regiune? Singura excepție curajoasă: Banca Transilvania. În rest, să fie vorba despre teamă, necunoaștere sau prudență?

Dacă ar exista un răspuns, acesta ar ține de mai multe straturi: istoria fragilă a sistemului bancar românesc, dominanța capitalului străin, piața internă încă slab bancarizată, lipsa unei tradiții de listare și capitalizare bursieră. Nu în ultimul rând, avem o cultură de business mai prudentă decât în alte economii din Europa Centrală și de Est.

Economia a crescut, dar nu a exportat suficient capital

România a avut, economic vorbind, o poveste de succes după 1996. Pe listă figureză: reforme structurale, deschiderea economiei, convertibilitatea monedei naționale, privatizări, creșterea PIB. Ca urmare, companiile locale s-au maturizat, salariile au urcat. În plus, băncile au trecut printr-un proces lung de curățare și de consolidare.

Totuși, mare parte din această recuperare a venit prin investiții străine directe, prin intrarea multinaționalelor și prin integrarea în lanțuri europene de producție. Nicidecum prin expansiunea agresivă a capitalului românesc în afară.

Analistul economic Radu Limpede vede aici o problemă structurală, nu doar una specifică sectorului bancar. „E o boală a întregii economii din România: noi am crescut, avem o poveste de succes, de recuperare a decalajelor, dar s-a datorat mai ales venirii multinaționalelor și prea puțin curajului antreprenorilor români, din toate industriile”, spune el.

Prin comparație, alte state din regiune au creat mai devreme mecanisme prin care companiile locale au putut acumula capital, credibilitate și forță de achiziție. El arată că Ungaria are OTP Bank, Polonia are grupuri financiare și industriale care au învățat să iasă în afară, iar Cehia a folosit mai intens piața de capital și privatizările prin bursă. România a mers mai mult pe modelul privatizărilor către investitori strategici străini.

„Țări mult mai mici ca noi, Cehia sau Ungaria, au fost mai expansive pentru că au pornit cu privatizări prin bursă. Bursa îți oferă un instrument economic și financiar, o capitalizare de piață”, spune Radu Limpede. Cu alte cuvinte, dacă ai o companie listată, cu o evaluare transparentă și acțiuni lichide, nu mai cumperi doar cu bani cash. Cumperi și cu credibilitate, cu acțiuni, cu acces la investitori.

Excepția Victoriabank

Banca Transilvania a cumpărat Victoriabank din Republica Moldova. Aceasta este singura excepție, care – în fapt – confirmă regula. Grupul BT a mai ieșit și la alte achiziții în Europa. Dar toate mutările au fost din domenii complementare industriei bancare. Adică: brokeraj, leasing, pensii private, microfinanțare, finanțarea consumatorilor.

Achiziția Victoriabank a avut loc în 2018. Atunci, grupul BT a intrat în acționariatul celei de-a treia mari bănci din Republica Moldova. A fost o bornă și pentru istoria bancară a republicii, fiind prima oară (din 2008), când o banca din afară țării investea în peisajul bancar moldovenesc. La finele anului 2019, Victoriabank a primit o nouă identitate de brand. Pe datele actuale ale Băncii Naționale a Republicii Moldova, este acum pe locul trei, cu o cotă de piață de 15,9%.

Referitor la strategia destul de restrânsă în materie de achiziții regionale, reprezentanții BT ne-au declarat: „Strategia Băncii Transilvania rămâne concentrată în primul rând pe România, unde banca vede potențial de creștere și unde, ca lider al pieței, și-a asumat până acum un rol activ în consolidarea sectorului”.

O extindere foarte prudentă

Cazul Victoriabank este relevant tocmai pentru că nu seamănă cu o expansiune regională clasică, în stil OTP. Republica Moldova este o piață apropiată cultural, lingvistic și geografic. Unde BT putea replica mai ușor modelul de business construit în România. Radu Limpede vede aici o extindere foarte prudentă, într-un spațiu românofon.

În plus, tranzacția a venit într-un context în care era nevoie de acționari transparenți, de guvernanță mai bună și de modernizarea sistemului bancar local. Așadar, BT nu a mers într-o piață complet străină, ci într-una în care România avea un avantaj natural. Nu a fost o ofensivă regională generalizată, ci o mutare selectivă, într-o piață vecină, cu risc mai ușor de citit și cu sinergii evidente.

De aceea, Victoriabank este mai degrabă o extensie strategică în spațiul românesc extins decât începutul unei rețele bancare regionale.

Un succes prea puțin studiat

Ce-i drept, în definitiv, experiența clientului este o mare parte din succesul băncii. Potrivit conducerii Băncii Transilvania: „diferența reală o aduce în continuare calitatea serviciilor și încrederea clienților, pe care BT se concentrează în mod constant”. Poziția Victoriabank pe locul 3 în Republica Moldova, cu servicii ușor de înțeles și gustate de clienți, este un indicator al succesului.

După orice achiziție, grupul bancar nou intrat urmărește să se poziționeze ca un exemplu în materie de soliditate și calitate. Reprezentanții Băncii Transilvania ne-au precizat că „băncile mai mari – și anume cele care fac achiziții – pot investi mai mult decât altele în tehnologie și în oferirea de soluții mai bune, mai eficiente și mai accesibile”. Prin această optică, putem înțelege că serviciile Victoriabank au avut un salt de calitate, după integrarea în grupul BT.

Așadar, băncile românești pot avea succes în regiune, abordând piețe mai mici. Cazul Victoriabank este un exemplu pozitiv. Însă, nu mai există nicio altă achiziție sau extindere similară. Nici a unei alte bănci din România, dar nici a grupului BT în altă țară.

Bulgaria, Serbia pot fi exemple la îndemână. Într-o oarecare măsură, chiar și Ucraina, supusă invaziei ruse sau chiar Ungaria. De ce să ne limităm la vecini? În regiune există piețe mai mici, precum Albania, Slovacia sau chiar Georgia.

România a fost mai degrabă piață de intrare decât de plecare

România a fost o țintă a achizițiilor. Observăm acum că mai toate brandurile bancare sunt societăți cu acționariat străin. Multe, chiar cu nume străine, deși – în unele cazuri – sunt asociate brandurilor locale.

Intrarea pe piața românească a băncilor străine a dus la un plus de calitate. A dus la know-how, la proceduri, la guvernanță, la produse noi, la standarde de risc și la tehnologizare. După crizele bancare din anii ’90, această intrare a capitalului străin a fost, în mare parte, o binefacere. România avea nevoie de capital, de disciplină și de credibilitate. Falimentele bancare ale tranziției au lăsat urme suficient de adânci încât prudența să devină aproape reflex instituțional.

Dar același model a creat și o limită. Dacă sistemul este dominat de subsidiare ale unor grupuri străine, deciziile mari nu se iau la București. Se iau la Viena, Paris, Milano, Amsterdam sau Atena. Iar o subsidiară locală, oricât de profitabilă ar fi, nu are, de regulă, mandat să cumpere alte bănci în regiune. Ea execută strategia grupului-mamă.

Radu Limpede sintetizează această ambivalență astfel: „Capitalul străin a venit cu know-how și a profesionalizat piața, dar a adus timiditate.” După criza Lehman și după perioada 2010–2011, grupurile străine prezente în România au devenit mult mai prudente. Au preferat să reducă riscurile, să optimizeze bilanțuri și să protejeze capitalul, nu să folosească România ca bază pentru extindere regională.

Piața internă a rămas prea mică pentru ambiții mari

Un alt paradox este că România pare o piață mare, dar nu este o piață bancară mare. Are populație mai numeroasă decât Ungaria, Cehia sau Bulgaria, dar gradul de intermediere financiară rămâne scăzut. Cu alte cuvinte, băncile au de unde crește intern, dar nu generează încă aceleași volume relative de credit și venituri ca în economiile mai bancarizate.

„Băncile din România nu au ieșit afară și din alt motiv: piața românească e mică. Avem 19 milioane de oameni, dar problema este că bancarizarea e mai slabă și decât în Bulgaria”, spune Radu Limpede.

Aceasta este una dintre explicațiile importante pentru strategia BT. Când piața internă încă oferă loc de creștere, presiunea de a ieși în afară este mai mică. Banca Transilvania a găsit, ani la rând, oportunități mari acasă: Volksbank, Bancpost, Idea Bank, OTP Bank România. Din această perspectivă, întrebarea nu este doar de ce BT nu a cumpărat mai mult în regiune, ci și de ce ar fi făcut-o, cât timp România i-a oferit încă ținte relevante.

În plus, piața românească a fost mult timp fragmentată. Au existat multe licențe, multe bănci mici, unele cu rol marginal sau specializat. Consolidarea internă a consumat energie managerială, capital și atenție. Pentru un lider local, a cumpăra acasă era mai simplu, mai sigur și mai rentabil decât a intra într-o jurisdicție nouă, cu risc politic, risc valutar, risc de reglementare și cultură de business diferită.

Teama de risc și memoria anilor ’90

Băncile nu se extind ca retailerii sau ca firmele de tehnologie. O bancă exportă capital, sisteme de risc, încredere și reglementare. Intrarea într-o piață nouă presupune relații cu un alt supraveghetor, altă legislație, altă cultură de creditare, altă calitate a garanțiilor și altă disciplină de plată. Pentru un sistem bancar traumatizat în anii ’90 de falimente și fraude, care a traversat o perioadă de mare inflație, apetitul pentru risc nu se formează peste noapte.

În România, stabilitatea a devenit un obiectiv aproape sacru. BNR a împins sistemul spre prudență, capitalizare și curățarea bilanțurilor. Rezultatul este pozitiv – băncile sunt solide, solvabile și profitabile. Dar există și un cost: într-un sistem în care supravegherea este strictă, iar memoria eșecurilor este încă prezentă, extinderea externă pare mai degrabă un risc decât o oportunitate.

„Capitalul este o problemă. Nu este doar problema României. Ne amintim anii ’90, când am avut falimente bancare, Dacia Felix, Credit Bank și altele. A fost o binefacere să vină capitalul străin și cu capitalizarea puternică de atunci”, spune Radu Limpede.

Această prudență explică de ce băncile românești au preferat să nu testeze piețe mai complicate. Serbia, Bulgaria, Ucraina sau chiar Republica Moldova pot părea apropiate pe hartă, dar sunt foarte diferite ca risc, reglementare și comportament financiar. Pentru o bancă, o achiziție greșită nu înseamnă doar pierderi contabile, ci posibile probleme de capital, reputație și supraveghere.

De ce alții au putut: OTP, Polonia și lecția bursei

Ungaria a construit un campion regional prin OTP. Diferența esențială este că OTP a pornit mai devreme, a avut acces la piața de capital, a acumulat experiență de achiziții și a folosit ferestrele de oportunitate din regiune. Când grupuri occidentale au vândut active, OTP a fost pregătit să cumpere. România, în schimb, a pierdut primele trenuri.

„Noi am pierdut primele trenuri, dar ne putem inspira din modelul Poloniei, care și-a dat seama de forța ei. Să ai o piață internă mare îți validează modelul de business”, spune Radu Limpede.

Polonia este un reper important pentru că nu s-a bazat doar pe capital străin. A construit instituții locale mai puternice, a folosit dimensiunea pieței interne și a început să-și urmărească propriile companii în afară. Băncile poloneze merg după clienții polonezi, după exportatori, după companii care se extind. România nu a avut încă un val comparabil de companii locale regionalizate, deci nici băncile nu au avut aceeași presiune naturală să le urmeze.

Bursa este o altă diferență. În România, piața de capital s-a dezvoltat târziu și incomplet. Companiile mari au ajuns greu la listare, iar statul a folosit rar bursa ca instrument de creare a unor campioni. Fără evaluări publice, fără lichiditate și fără un investitor local instituțional suficient de puternic, achizițiile regionale se fac mai greu. Cash-ul devine constrângere, iar ambiția trebuie finanțată din profituri acumulate.

Se va schimba ceva?

Suntem, totuși, martorii unei schimbări de paradigmă. Capitalul românesc din sistemul bancar a crescut, iar băncile locale sunt mai puternice decât erau acum 10 sau 15 ani. BT este lider detașat, CEC Bank are o poziție tot mai vizibilă, Exim Banca Românească încearcă să-și definească rolul, iar sistemul s-a consolidat. Pe hârtie, există mai multă masă critică decât în trecut.

„Capitalul românesc, care e mai curajos, a ajuns la circa 40% din sistemul bancar. Asta seamănă mai mult cu Polonia și Ungaria: este o creștere sănătoasă, pe curaj și asumare de riscuri”, spune Radu Limpede.

Totuși, drumul spre expansiune regională nu este automat. O bancă românească trebuie mai întâi să aibă capital suficient, management cu experiență internațională, sisteme capabile să integreze rapid active externe și o teză clară: de ce Bulgaria, de ce Serbia, de ce Moldova, de ce nu România? Fără aceste răspunsuri, extinderea poate deveni doar o aventură scumpă.

Deocamdată, regula rămâne prudența. Băncile românești nu se tem neapărat de regiune, ci de combinația dintre capital limitat, piețe insuficient cunoscute, reglementare diferită și oportunități încă bune acasă. Victoriabank arată că se poate. Dar tocmai faptul că, după 2018, nu a urmat un val de achiziții bancare românești în regiune arată că exemplul BT rămâne, cel puțin până acum, excepția care confirmă regula.