România produce 4,4 milioane tone de lapte, dar importă lactate de 1 miliard euro. Doar o treime din producția internă se procesează

Problema nu este lipsa laptelui, ci felul în care este organizată industria. Avem multe ferme mici, colectare fragmentată și puține produse cu valoare adăugată mare. Când oferta locală nu ajunge la fabrică sau la raft în volumele cerute, diferența este completată prin import.

România are lapte. Fabricile primesc doar o treime

Privind la analizele Consiliului Concurenței, putem pune cifrele una lângă alta. România produce 4,4 milioane de tone de lapte crud pe an și este pe locul 10 în Uniunea Europeană. La colectarea pentru procesare industrială coboară însă pe locul 17.

În 2024, procesatorii colectaseră circa 1,235 milioane tone de la ferme. În 2025, cantitatea a coborât la aproximativ 1,1 milioane tone. Restul producției rămâne în afara circuitului industrial, în autoconsum, vânzare directă sau canale locale greu de integrat într-o industrie care cere volume constante.

Bogdan Chirițoiu, președintele Consiliului Concurenței, spune că materia primă există, dar este slab valorificată. „Avem resurse importante, dar acestea nu sunt valorificate suficient în circuitul industrial. Avem multe ferme mici, dispersate, cu productivitate redusă”, spune el.

Motivul? Structura fermelor explică o parte din blocaj. România deține aproximativ 58% din totalul fermelor de lapte din UE, deși are doar 5% din efectivele de vaci. Trei sferturi dintre ferme au mai puțin de cinci animale. Asta înseamnă volume mici, costuri mari de colectare și investiții greu de amortizat.

Cea mai mică productivitate din Uniunea Europeană

Fragmentarea se vede direct în productivitate. O vacă de lapte din România produce, în medie, aproximativ 3.580 kg pe an. Media Uniunii Europene este de 8.450 kg. Diferența este mai mult decât dublă.

Pentru fermier, rezultatul este un cost mai mare pe litrul produs. Pentru procesator, înseamnă mai multe ferme de la care trebuie să adune aceeași cantitate. Iar pentru piață, înseamnă că o resursă agricolă importantă nu devine suficientă materie primă industrială competitivă.

Ionuț Lupu, director executiv al HolsteinRo, spune că unele ferme au ajuns să vândă sub cost. „Vindem cu până la 1 leu în pierdere. Niciun fermier nu poate produce sub doi lei litrul”, explică el.

Costurile fermelor sunt, în general, de 2-2,4 lei pe litrul de lapte. În schimb, prețurile din contracte au coborât până în zona 1,5-1,9 lei. Dacă producția nu este profitabilă, investițiile în genetică, furaje, mecanizare sau creșterea efectivului devin mai greu de justificat.

Importurile au ajuns la 1 miliard euro

În partea cealaltă a lanțului, cererea nu dispare. Magazinele au nevoie de lapte, iaurt, brânzeturi, unt și alte produse în fiecare zi. Când materia primă locală colectată nu ajunge, fabricile și comercianții completează diferența din exterior.

În 2025, importurile de produse lactate au atins pragul de 1 miliard euro. Deficitul comercial a fost de aproximativ 700 milioane euro. Exporturile au acoperit astfel doar o parte din factura produselor aduse în România.

Ungaria este principalul furnizor extern. În ultimul deceniu, țara vecină ne-a asigurat între 67% și 78% din volumele de lapte cumpărate din afară. Numai în primul trimestru din 2026, importurile de lapte și smântână neconcentrate au depășit 84.000 de tone, cu aproape 40% peste anul anterior.

Ionuț Lupu spune că volumele ieftine venite din Ungaria pun presiune suplimentară pe fermierii locali. În același timp, consumul ar fi scăzut, fără ca prețurile de la raft să coboare în același ritm. Procesatorii și comercianții invocă, la rândul lor, costurile mai mari cu energia și transportul.

România procesează mai ales produse cu valoare adăugată mică

Mai există o problemă. Nici laptele care intră în fabrici nu este transformat suficient în produsele care lasă cea mai mare valoare în economie. Peste 70% din volumul procesat este reprezentat de lapte de consum și produse acidulate precum iaurt, sana, chefir sau lapte bătut.

Brânzeturile au o pondere de numai 12-13%, cu circa 107.000 de tone. Smântâna reprezintă aproximativ 9%, iar untul doar 2%. Produsele unde procesarea, brandul și rețeta pot ridica valoarea adăugată au ponderi mai reduse.

Diferența dintre procesatorii mari și cei locali este la fel de puternică. Companiile multinaționale analizate de Consiliul Concurenței au o capacitate medie de aproximativ 519.000 litri pe zi. Procesatorii locali sunt la circa 77.000 litri.

Fabricile locale folosesc însă mai bine capacitatea pe care o au. Gradul mediu de utilizare este de 70%, față de 60% la multinaționale. Problema lor este scara mai mică și accesul mai dificil la finanțare, distribuție și marile rețele.

Fabrica poate exista, dar produsul trebuie să ajungă și la raft

Cazul Naturlact arată unde apare următorul blocaj. Brandul este produs de mai multe fabrici ale unor cooperative reunite în BOVICOOP. Laptele provine de la peste 1.000 de fermieri. Una dintre unități, Samus Lact, are o capacitate de 20.000 litri pe zi după o investiție de 1,8 milioane euro.

Produsele au intrat în unele magazine Carrefour și Profi din vestul țării și în rețele locale. Extinderea în marile lanțuri se face însă greu. Asta contează într-o industrie unde produsul este perisabil, iar volumele mari sunt greu de construit fără acces la retailul modern.

Studiul Consiliului Concurenței arată că marile rețele au o putere de negociere ridicată față de procesatori. Discounturile raportate pentru Key Accounts ajung la 20-40%, comparativ cu maximum 20% în comerțul tradițional. Pentru un procesator mic, diferența poate decide dacă produsul este rentabil.

Bogdan Chirițoiu vede asocierea drept una dintre căile prin care balanța se poate schimba. Cooperativele pot livra volume constante, pot negocia mai bine și pot avea acces mai ușor la investiții și tehnologie. Miza este ca mai mult lapte românesc să intre în fabrici și să iasă de acolo sub formă de produse cu valoare adăugată mare.

Deficitul nu începe la vamă, ci în fermă

Cei aproximativ 700 milioane euro deficit comercial sunt rezultatul final al unui lanț de probleme mai vechi. România are multe vaci, dar productivitate mică. Produce mult lapte, dar colectează industrial puțin. Are sute de procesatori, dar puțini au scară mare. Produce lactate, dar este concentrată pe categorii cu valoare adăugată mai redusă.

Asta explică de ce importurile pot crește chiar într-o țară care nu duce lipsă de materie primă. Comerțul nu așteaptă până când agricultura locală își rezolvă fragmentarea. Dacă fabrica are nevoie de lapte, îl cumpără din Ungaria. Dacă raftul cere brânză, unt sau iaurt într-un anumit volum, retailerul aduce marfa de unde o găsește.

Soluția nu este doar să producem mai mult lapte. România trebuie să aducă o parte mai mare din producția actuală în circuitul industrial, să mărească productivitatea fermelor și să ducă mai multă materie primă spre produse cu valoare adăugată mare.

Deficitul la lactate nu este paradoxul unei țări fără lapte. Este paradoxul unei țări care are lapte, dar încă nu reușește să-l transforme suficient în marfă competitivă. Ce nu colectăm, nu procesăm și nu punem noi pe raft ajunge să fie cumpărat din altă economie.

Iar din asemenea motive, avem un deficit comercial imens. Fiecare domeniu contribuie cu ceva la acest deficit, iar fiecare domeniu are motivele lui generale, dar și motive legate de fiecare zonă, fiecare lanț de distribuție sau chiar punct de producție în parte.