Facturi de 30-40 de milioane de euro, neplătite de Lukoil România. Mai multe firme românești depind de achitarea lucrărilor făcute anul trecut la rafinăria Petrotel

Problema nu mai este doar o dispută comercială între un beneficiar mare și furnizorii săi. Dacă lucrările au fost recepționate, rafinăria beneficiază de ele, iar plata întârzie de luni de zile, tensiunea se mută în lanțul de subcontractori, în cash-flow-ul firmelor românești și, indirect, în securitatea unor servicii industriale greu de înlocuit.

Cazul Petrotel-Lukoil arată o vulnerabilitate pe care economia o ignoră adesea: infrastructura energetică funcționează prin rețele de companii specializate. Când un actor mare blochează plata, efectul nu se oprește la o factură. Ajunge în salarii, taxe, TVA, credite, furnizori și capacitatea firmelor de a merge la următoarea lucrare.

Revizia s-a încheiat, factura a rămas

Lucrările vizate au fost făcute în timpul reviziei capitale a rafinăriei Petrotel (fostă Teleajăn, după numele râului din apropiere), desfășurată în toamna anului trecut. În astfel de operațiuni, rafinăria este în mare parte oprită, instalațiile sunt verificate, reparate, modernizate sau pregătite pentru reluarea producției. Nu este vorba despre servicii minore, ci despre intervenții tehnice la scară largă, realizate de sute de oameni. Fără această mentenanță, un obiectiv industrial nu poate funcționa în siguranță.

Reprezentanții firmelor susțin că lucrările au fost finalizate fără probleme, dosarele de recepție au fost întocmite, iar facturile au fost transmise până la finalul lui 2025. Prestatorii și-au făcut treaba, dar beneficiarul nu și-a făcut partea lui: plata.

„În total sunt 10 firme, plus alți 20-30 de subcontractori, având în total de recuperat 30-40 de milioane de euro de la rafinăria Lukoil-Petrotel. Lucrările care au fost făcute la finalul anului trecut s-au finalizat fără probleme, cu facturi trimise cel târziu în luna decembrie 2025”, spune Anton Măzărianu, directorul general și acționarul majoritar al companiei COMES.

Suma este importantă pentru orice sector, dar devine critică într-o zonă în care firmele lucrează cu personal numeros, echipamente scumpe, termene stricte și costuri mari înainte de încasare. Pentru asemenea companii, factura neîncasată nu este o simplă întârziere contabilă. Este capital de lucru blocat.

De la sancțiuni la blocaj comercial

Contextul s-a complicat după sancțiunile care au vizat Lukoil România. Firmele susțin că, după acest moment, plata lucrărilor a fost blocată, chiar dacă anterior relațiile comerciale cu Lukoil România funcționaseră fără sincope majore.

„Suma a fost mai mare, s-a plătit o mică parte deja, dar, după intrarea sancțiunilor, acționarul principal a refuzat orice plată. Am fost de acord cu o eșalonare a plăților pe 5-6 luni de zile, însă nici acest acord nu s-a respectat”, afirmă Anton Măzărianu.

Acesta este punctul sensibil al cazului. Sancțiunile pot explica un cadru de prudență, blocaje de conformitate sau interpretări juridice. Totuși, pentru firmele care au executat lucrări, au plătit oameni și au suportat costuri, întrebarea rămâne simplă: cine plătește pentru serviciile de care rafinăria beneficiază?

Din perspectiva contractorilor, problema este cu atât mai gravă cu cât s-ar fi discutat variante de eșalonare. Prima tranșă ar fi trebuit plătită la mijlocul lunii mai, dar firmele reclamă că banii nu au ajuns nici până acum.

Cash-flow-ul, prima victimă

În economie, falimentele nu apar doar când o companie nu are comenzi. Apar și atunci când muncește, facturează, plătește taxe, salarii și furnizori, dar nu își încasează banii. Pentru firmele industriale, cash-flow-ul este oxigenul care le permite să intre în următoarea lucrare. Altfel, sunt afectate puncte industriale fără legătură bănească directă cu compania care a creat problema.

Valeriu Silvinschi, reprezentant Turboenergy Power SRL, spune că situația a devenit critică pentru companiile implicate. „În perioada reviziei Lukoil-Petrotel am fost prezenți aici cu 300 de oameni și ne-am făcut treaba bine. Noi ne-am finalizat lucrările și am întocmit dosarele de recepție, în totalitate asumate de beneficiar”, afirmă acesta.

În spatele acestor cifre sunt echipe de specialiști în instalații și oameni care lucrează în medii industriale dificile. Ei nu sunt ușor de înlocuit, dar sunt și mai greu de păstrat. Astfel, firmele care îi angajează nu pot să-și refacă peste noapte echipele, dacă intră în colaps financiar.

Mai mult, unele societăți au plătit deja TVA către stat pentru facturile emise. Altele au fost nevoite să eșaloneze obligații fiscale. Astfel, statul încasează sau pretinde taxe, rafinăria beneficiază de lucrări, iar firmele rămân prinse între două presiuni: creditorii proprii și beneficiarul care întârzie plata.

„Ne-am asumat facturarea și intuiam că în perioada imediată nu ne vom lua banii, dar niciodată nu am anticipat o perioadă atât de lungă. Noi am plătit TVA la stat, unii dintre noi l-au eșalonat, iar situația noastră este destul de critică”, spune Valeriu Silvinschi.

Riscul nu se oprește la o rafinărie

Cea mai mare miză nu este soarta unor facturi restante. Ci faptul că România are puține companii specializate capabile să intervină în rafinării, combinate chimice, industria gazului sau obiective energetice. Dacă aceste firme sunt împinse în insolvență, pierderea nu este doar privată.

Măzărianu avertizează că neplata poate afecta capacitatea companiilor de a lucra în alte proiecte industriale. „Firmele noastre sunt implicate și în alte revizii, la alte rafinării. Neplata poate duce la un colaps al acestor firme”, spune reprezentantul Carpați-Com SRL.

Un astfel de colaps ar crea un efect de domino. Beneficiarii industriali ar avea mai puține opțiuni, lucrările ar putea deveni mai scumpe, iar termenele de mentenanță s-ar complica. Într-o economie care vorbește des despre securitate energetică, reziliență industrială și investiții, pierderea furnizorilor specializați ar fi o vulnerabilitate reală.

De aceea, disputa de la Petrotel-Lukoil nu poate fi privită doar prin filtrul unui conflict contractual. Ea atinge întrebarea mai largă a responsabilității într-un sector strategic. Dacă statul are interesul ca rafinăria să funcționeze, are și interesul ca firmele românești care au făcut posibilă revizia să nu fie sacrificate în blocajul financiar.

Rambursările de la ANAF, speranță ratată

O parte dintre firme au sperat că situația se va debloca prin rambursările pe care Lukoil România urma să le încaseze de la ANAF. Potrivit reprezentanților companiilor, aceste sume ar fi putut crea lichiditatea necesară pentru plata creditorilor.

Numai că speranța nu s-a transformat în încasare. Firmele au văzut cum ANAF a trimis acei bani către Lukoil România, iar apoi au rămas doar cu speranța.

„Guvernul ne-a zis că Lukoil România va avea niște rambursări de încasat de la ANAF, iar creditorii sperau că din acei bani Lukoil România va plăti. Însă, din cele trei tranșe de la ANAF s-au încasat deja două, iar Lukoil România, în continuare, trage de timp”, afirmă Anton Măzărianu.

Această dimensiune complică și mai mult cazul. Dacă banii au existat sau au început să intre, întrebarea creditorilor devine de ce nu au fost folosiți pentru plata lucrărilor recepționate. Iar dacă plățile sunt blocate de decizii ale acționarului majoritar, atunci problema depășește nivelul operațional local.

Pentru firme, explicațiile nu mai țin loc de lichiditate. Salariile trebuie plătite lunar, taxele au termene fixe, iar furnizorii nu pot fi amânați la nesfârșit.

Industria are nevoie de firme, nu doar de active strategice

România discută des despre active strategice, rafinării, energie și securitate economică. Dar aceste active nu funcționează singure. În jurul lor există o infrastructură invizibilă de furnizori, subcontractori și specialiști.

Fără aceste firme, o revizie devine mai greu de făcut. Fără revizii, un obiectiv industrial nu poate funcționa normal. Iar fără cash-flow, firmele care țin în picioare aceste lucrări riscă să piardă oameni, echipamente și credibilitate comercială.

Silvinschi spune că prioritatea este supraviețuirea financiară și păstrarea angajaților. „Facem toate eforturile ca să intrăm pe un cash-flow cu celelalte lucrări ale noastre, pentru a ne păstra angajații. Încercăm să supraviețuim și să depășim această situație, măcar să ne plătim salariile”, afirmă reprezentantul Turboenergy Power SRL.

Această frază descrie miza reală. Nu vorbim doar despre bilanțuri, ci despre companii care trebuie să rămână funcționale pentru a putea lucra în continuare în industrii critice. Dacă ele se prăbușesc, efectul va fi resimțit și de alți beneficiari, nu doar de Lukoil România.

Un test pentru responsabilitatea economică

Cazul Petrotel-Lukoil pune față în față trei realități. Prima este realitatea sancțiunilor, care au complicat operațiunile unui grup internațional. A doua este realitatea companiilor românești, care au muncit, au facturat și așteaptă banii. A treia este realitatea statului, care trebuie să protejeze atât securitatea energetică, cât și companiile locale aflate în lanțul industrial.

Pentru creditorii români, întrebarea este simplă: cât timp poate o firmă să finanțeze, din propriile resurse, un obiectiv strategic care beneficiază deja de lucrările făcute? Răspunsul nu este unul teoretic. Se vede în salarii întârziate, taxe eșalonate, proiecte amânate și presiune pe subcontractori.

Dacă situația se prelungește, problema poate trece de la creanțe comerciale la risc de insolvență. Iar dacă firmele specializate dispar sau se retrag din piață, următoarea revizie industrială va fi mai scumpă, mai greu de organizat și mai dependentă de un număr mai mic de furnizori.

Într-o economie normală, lucrările recepționate trebuie plătite. Într-o economie care vrea securitate energetică, firmele care fac mentenanță la rafinării nu pot fi tratate ca simple costuri amânabile. Iar într-un moment în care România vorbește despre industrie, energie și reziliență, cazul Lukoil România arată că stabilitatea începe uneori cu o factură achitată la timp.