Reformele aplicate izolat pot eșua chiar dacă sunt corecte. Lecția comună din cazurile Yale și UE

Istoria reformelor nu se împarte simplu între proiecte bune și proiecte greșite. Uneori, rezultatul este decis mai puțin de calitatea ideii și mai mult de mediul în care aceasta este introdusă, de regulile rămase în vigoare și de comportamentele pe care ele continuă să le încurajeze.

Experimentul Yale și reputația unui eșec

Cazul Yale oferă punctul de plecare al demonstrației construite de Mihai Dragoș Badea. „În 1971, Yale a lansat un program numit Tuition Postponement Option, conceput cu ajutorul economistului James Tobin, viitor laureat Nobel. Ideea era simplă și, în principiu, sănătoasă. Studentul nu plătea taxa în avans, ci se angaja să verse universității un mic procent din venitul său viitor, 0,4 la sută pentru fiecare mie de dolari amânată la plată, până când datoria era achitată. Cine ajungea să câștige bine plătea mai mult, cine câștiga puțin plătea puțin. Costul educației era legat, în sfârșit, de rezultatul ei. Aproximativ 3.300 de studenți s-au înscris.

Programul a fost abandonat în 1978, iar decenii mai târziu Yale a fost nevoită să șteargă datoriile rămase, în urma unui val de nemulțumire și amenințări cu procese din partea foștilor studenți. A rămas în memoria colectivă ca un eșec, iar acest eșec a speriat pe toată lumea de ideea contractelor de venit vreme de încă un deceniu și mai bine. Concluzia comodă a fost că ideea însăși e proastă. Concluzia comodă e, desigur, greșită”, potrivit News Edge.

De ce a fost abandonat programul

Reputația experimentului arată diferit atunci când problemele sale interne sunt separate de schimbările produse în sistemul american de finanțare a studiilor.

„Programul a avut, e drept, un defect de construcție. Studenții erau grupați în așa-numite cohorte, iar fiecare cohortă plătea până când întreaga ei datorie era stinsă. Cine voia să scape mai devreme putea să iasă achitând 150% din suma împrumutată. Cei care se așteptau la venituri mari au ieșit repede, lăsând povara pe umerii celor rămași, tot mai puțini și tot mai săraci. Aceasta este mutualizarea care a produs, două decenii mai târziu, nemulțumirea și procesele.

Dar nu structura pe cohorte a oprit programul în 1978. Cauza reală a fost alta, și e cea care ne interesează aici. În aceiași ani, statul federal a extins masiv ajutorul pentru studenți. Reautorizările legii educației superioare din 1972 și 1976 au făcut ca aproape toți studenții din clasa de mijloc să devină eligibili pentru împrumuturi cu dobândă subvenționată. Un administrator de la Yale a spus-o fără ocolișuri: nu puteai, cu conștiința curată, să sfătuiești un student să ia un împrumut de la Yale, oricât de bine l-ar fi protejat, când avea varianta unuia mult mai ieftin, plătit de contribuabil.

Aici e cheia. Studentul care se aștepta la un venit bun știa că, printr-un contract legat de venit, va plăti în cele din urmă mai mult decât printr-un împrumut clasic subvenționat. Așa că alegea împrumutul subvenționat. La Yale rămâneau disproporționat cei care mizau pe venituri mici, pentru care contractul era mai avantajos. Economiștii numesc asta selecție adversă, iar mecanismul se poate explica simplu. Când oferi varianta corectă alături de una subvenționată, varianta corectă atrage exact clienții pe care nu ți-i dorești, iar cei pe care ți i-ai dori fug la subvenție.”

Reforma izolată devine un dezavantaj

De la programul universității americane, economistul extinde analiza către felul în care funcționează concurența atunci când numai unii participanți își asumă costurile reale.

„O reformă bună, aplicată izolat într-un sistem care oferă alături varianta necostisitoare, nu doar că nu se răspândește, ci este activ pedepsită. Cel care face lucrul corect suportă un cost pe care vecinul lui, rămas la vechiul sistem, îl externalizează. Într-o piață, cine internalizează un cost pe care ceilalți îl externalizează pierde. Nu fiindcă a greșit, ci fiindcă a fost singur, adică într-un dezavantaj competitiv față de concurență.

Gândiți-vă la o singură firmă care ar decide să plătească pentru fiecare tonă de substanță poluantă pe care ar produce-o, în timp ce concurenții ar vărsa-o gratis în râu. Firma corectă ar avea costuri mai mari, prețuri mai mari, și ar da faliment. Comportamentul responsabil, izolat, este sinucigaș. Exact de aceea reglementarea de mediu funcționează doar când e generală, nu când depinde de bunăvoința fiecăruia.”

Scurgerea de carbon și costul acțiunii unilaterale

Aceeași logică devine mai vizibilă atunci când regulile sunt aplicate unor economii și industrii aflate în competiție directă.

„Fenomenul se vede cel mai clar în politica de mediu, unde are chiar un nume tehnic, scurgerea de carbon. O țară care impune singură o taxă serioasă pe emisii își face industria carbon-intensivă necompetitivă. Fabricile nu dispar, se mută în țări fără taxă, de unde își exportă produsele înapoi. Emisiile continuă, doar că se produc în altă parte, iar țara virtuoasă rămâne cu industria pierdută și cu poluarea la același nivel global. Studiile estimează că până la treizeci la sută din reducerea obținută printr-o taxă unilaterală se pierde astfel, migrând peste graniță.

Rezultatul e paradoxal. Țara care face lucrul corect de una singură plătește costul întreg și culege doar o infimă parte din beneficiu, restul scurgându-se la vecinii care nu au făcut nimic. Uniunea Europeană e exemplul cel mai limpede, tocmai fiindcă a crezut că poate impune singură un preț al carbonului fără să plătească pentru asta. A plătit scump.”

Costurile suportate de industria europeană

Exemplul european arată cum efectele unei politici se pot acumula în timp, până când devin dificil de inversat chiar și prin introducerea unor măsuri de protecție.

„Energia industrială europeană a ajuns de circa două ori mai scumpă decât cea americană și cu jumătate mai scumpă decât cea chineză, iar industriile mari consumatoare, chimie, oțel, sticlă, automobile, au început să se mute. BASF a tăiat producția în Germania și a deschis capacități în Statele Unite și Asia. Producători auto și de oțel germani se extind peste ocean. Numai în 2025, Germania a pierdut în jur de 160 de mii de locuri de muncă industriale.

Emisiile europene au scăzut, într-adevăr, dar în bună parte nu prin eficiență, ci prin dezindustrializare: fabricile nu au poluat mai puțin, s-au mutat unde nimeni nu le cerea socoteală, și de acolo își exportă produsele înapoi în Europa. Dar, dacă ne referim la emisiile globale, acestea chiar au crescut, nepăsătoare la politicile de mediu ale UE. Faptul că ele nu se mai produc în UE ci în China, India sau Coreea de Sud este complet irelevant la nivelul planetar. Nu există practic niciun beneficiu.

Abia târziu, după ce răul era deja de mult făcut, Uniunea a introdus timid un mecanism de ajustare la frontieră, adică o taxă pe importurile din țări fără preț al carbonului. Traducerea economică e simplă: reforma nu poate supraviețui dacă nu închizi poarta prin care ceilalți fug la varianta necostisitoare. Numai că poarta fusese deschisă un deceniu, iar industria plecase deja pe ea. Ajustarea la frontieră nu readuce fabricile mutate. Ea doar recunoaște, cu întârziere, principiul pe care Yale îl învățase pe pielea lui cu cincizeci de ani înainte.”

De ce testarea la scară mică poate induce în eroare

Paralela dintre Yale și Uniunea Europeană îl conduce pe economist către o întrebare mai largă despre felul în care trebuie judecat rezultatul unei reforme.

„Din toate aceste cazuri se desprinde o concluzie mai puțin intuitivă: testarea la scară mică nu validează întotdeauna o reformă. Uneori o condamnă, tocmai fiindcă o obligă să funcționeze în interiorul sistemului pe care încearcă să-l corecteze. O reformă care reconectează decizia de cost este sabotată exact de caracterul ei parțial, fiindcă restul sistemului oferă în continuare o cale de scăpare mai ieftină. Cei care ar trebui să adopte varianta corectă fug la cea subvenționată, iar reforma rămâne cu cazurile cele mai grele și se prăbușește sub greutatea lor.

De aici nu rezultă că orice reformă trebuie aplicată simultan întregului sistem. Rezultă însă că o reformă parțială nu poate fi proiectată fără a ține seama de alternativa pe care o lasă în urmă. Dacă vechiul sistem continuă să ofere aceleași avantaje fără aceleași costuri, cei mai favorabili succesului reformei îl vor alege tocmai pe acesta. Noul mecanism va rămâne cu participanții cei mai costisitori și cu riscurile cele mai mari, iar eșecul său va părea o dovadă împotriva ideii, deși a fost produs de condițiile în care ideea a fost pusă în aplicare. Yale nu a eșuat pentru că a legat costul de rezultat. A eșuat pentru că a făcut-o singură, lângă o poartă larg deschisă către banii contribuabilului.”