Cum poate ANAF să verifice, fără populisme, exportul artificial de bani. Care sunt cele mai frecvente 8 metode prin care se maschează profitul

Prețurile de transfer nu sunt un subiect spectaculos pentru public. Nu au imaginea unei taxe noi și nu intră ușor în dezbateri televizate. Totuși, ele pot decide unde se impozitează profitul unei companii care lucrează într-un grup multinațional. Adică: scoaterea profitului din țară.

În ultimul an, ANAF a verificat 152 de contribuabili selectați pe baza analizei de risc. Au fost vizate companii cu tranzacții intra-grup mari, pierderi recurente sau profitabilitate mult sub nivelul firmelor comparabile. Rezultatul anunțat: obligații fiscale suplimentare de aproximativ 655 milioane lei.

Ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, a pus problema direct. „Acolo unde profitul realizat în România este diminuat artificial, statul are obligația să acționeze.” Aceasta este teza materialului: nu atac împotriva capitalului străin, ci apărarea bazei de impozitare.

Ce sunt, de fapt, prețurile de transfer

Prețurile de transfer apar când două companii din același grup fac tranzacții între ele. Una poate vinde marfă. Alta poate presta servicii. O altă entitate poate acorda licențe, finanțare sau suport operațional.

În principiu, nimic nu este suspect aici. Grupurile multinaționale funcționează prin rețele de firme. Ele au centre de servicii, fabrici, distribuție, consultanță internă și finanțare comună.

Regula este simplă: prețul trebuie să fie apropiat de cel de piață. Adică o firmă din România nu ar trebui să plătească unei afiliate externe mult mai mult decât ar plăti unei firme independente.

Dacă prețul nu reflectă piața, profitul din România se micșorează artificial. Impozitul scade. Iar bugetul local pierde bani.

Nu orice tranzacție intra-grup este problemă

Aici trebuie evitat populismul. Nu orice plată către o companie din grup este „scoatere de profit”. Există servicii reale, licențe reale, finanțări reale și costuri legitime.

Nazare a făcut această distincție. „Nu vorbim despre presiune asupra companiilor care lucrează corect – tranzacțiile intra-grup sunt firești și necesare într-o economie modernă.” Această nuanță este importantă.

România are nevoie de investiții străine. Are nevoie de capital, tehnologie, know-how și integrare în lanțuri europene. O politică fiscală serioasă nu trebuie să sperie companiile corecte.

Dar regulile trebuie să fie aceleași pentru toți. Dacă o companie face profit aici, profitul trebuie declarat corect aici. Altfel, competiția devine inegală.

Unde apar artificiile contabile

Metodele nu sunt întotdeauna spectaculoase. De multe ori, exportul artificial de profit se ascunde în linii aparent banale din contabilitate. Tocmai de aceea, controalele trebuie să fie tehnice, nu strigate politic.

Prima zonă este cea a costurilor intra-grup insuficient justificate. O firmă din România primește facturi de la o afiliată externă. Dacă serviciul nu are beneficiu real, baza impozabilă scade fără motiv economic solid.

A doua zonă ține de serviciile refacturate între companii afiliate. Pot apărea consultanță, IT, contabilitate, resurse umane sau logistică. Problema este dacă aceste servicii au fost necesare și dacă prețul a fost de piață.

Mai apar redevențe, drepturi de proprietate intelectuală, servicii de management și consultanță facturate din afara țării. Toate pot fi legitime. Dar toate pot fi și vehicule de mutare a profitului.

Marja de profit spune uneori povestea

Un indiciu important este profitabilitatea. Dacă o firmă locală are vânzări mari, oameni, active și activitate reală, dar raportează profit infim, apare întrebarea legitimă: Unde s-a dus valoarea creată în România?

Nazare spune că problema apare când prețurile folosite în tranzacțiile intra-grup nu reflectă condițiile de piață. Atunci ele pot reduce artificial profitul impozabil în România.

ANAF a urmărit inclusiv companii cu profitabilitate mult sub firme comparabile din aceeași industrie. Nu este o dovadă automată de abuz. Dar este semnal de risc.

Aici analiza trebuie să fie atentă. Unele firme pot avea pierderi reale. Altele pot fi în fază de investiții. Diferența se face prin documente, comparabile și logică economică.

Împrumuturi, dobânzi și costuri împărțite în grup

O altă zonă sensibilă este finanțarea intra-grup. O companie din România se împrumută de la o afiliată externă. Dobânda plătită pleacă din baza de profit local. Dacă dobânda este prea mare, problema devine fiscală.

La fel de importantă este alocarea costurilor în grup. Centrele de servicii partajate pot distribui costuri către mai multe filiale. Modelul este normal, dar trebuie documentat.

ANAF cere justificarea cheilor de repartizare. Trebuie să fie clar cine a primit serviciul, ce beneficiu a avut și de ce suma este rezonabilă. Fără această logică, costul devine vulnerabil.

Mai există separarea artificială între funcții, riscuri și profit. O firmă locală poate fi prezentată ca executant cu risc mic. Dar dacă, în realitate, ea face activități importante, profitul rămas aici trebuie să reflecte asta.

Lista celor mai frecvente artificii contabile

Pe scurt, zonele sensibile pot fi:

• Costuri intra-grup greu de justificat: facturarea excesivă de servicii către entități partenere din alte țări.
• Marjele de profit nealiniate cu piața: facturi disproporționat de mari pentru servicii prestate de firme din alte țări, care nu fac parte din grup. Aparent, nu este vorba despre același grup, dar filiala firmei X facturează către firma Y din altă țară. Apoi, filiala firmei Y facturează către firma X din altă țară. Luate individual, par să fie justificate de absența factorului „intra-grup”.
• Servicii refacturate între afiliați: nu se beneficiază de un serviciu real, pe măsura facturării.
• Redevențe și drepturi de proprietate intelectuală: utilizarea unor instrumente specifice afacerii depinde de achitarea acestui tip de plăți. Exemplu: „nu putem folosi decât softul X; dar este necesar să achităm drepturi de proprietate intelectuală către firma din afară țării care deține acele drepturi”.
• Management și consultanță facturate din afara țării: filiala din România justifică această cheltuială spunând că nu poate funcționa decât dacă este dirijată ori sfătuită din altă țară. Chiar dacă decizia se ia în cadrul filialei din țară, în comunicările filialei apar instrucțiuni venite de la o firmă de consultanță sau management din altă țară. Servicii care se facturează.
• Alocări de costuri în grup (inclusiv centrele de servicii partajate). Oarecum similar cu managementul și consultanța. Doar că este vorba despre repartizarea unor funcții din cadrul unui proiect lucrat în țară.
• Împrumuturile intra-grup. În esență, nimic ciudat. Însă, dacă marjele se abat de la standardele sectoriale – apare dubiul că ar fi vorba despre o schemă.
• Separarea artificială între funcții, riscuri și profit. Destul de similar cu managamentul de mai sus. Activitatea din țară este considerată ca fiind inferioară și având o valoare redusă, iar activitatea externă din cadrul proiectului (alte funcții importante) sunt exercitate de o filială externă. Exemplu: firma produce aici în lohn, dar aprovizionarea cu materii prime și relațiile comerciale erau negociate din afara țării.

Orice analiză este foarte dificilă. Nu ajunge să vezi factura, pentru că nu scrie negru pe alb „aici scoatem profitul din țară”. Trebuie să înțelegi cine face efectiv munca și cine suportă riscurile.

Atenție însă că toate aceste metode nu indică, la prima vedere, nimic ciudat. Ba chiar, multe dintre aceste activități sau practici sunt perfect legale. Însă, semne de întrebare apar atunci când sumele implicate sunt foarte mari, ori când activitatea din țară apare, an de an, ca fiind o pierdere sau cu un profit infim.

Acesta este motivul pentru care subiectul trebuie tratat serios. Nu se rezolvă cu sloganuri. Se rezolvă cu date, expertiză și controale țintite. Mai ales, că nu toate aceste semnale indică automat o mascare a profitului.

Companiile trebuie să se apere înainte de control

Mădălina Vișan, consultant în materie de prețuri de transfer, indică o recomandare foarte practică. „Principala recomandare pentru a gestiona riscurile de prețuri de transfer este verificarea periodică a marjelor de prețuri de transfer, de preferat înainte de închiderea situațiilor financiare.”

Această frază schimbă abordarea. O companie nu trebuie să aștepte controlul ANAF ca să vadă dacă are probleme. Poate verifica din timp dacă marjele sunt în intervalul pieței.

Dacă apar abateri, ajustarea făcută preventiv este mai sănătoasă decât ajustarea impusă după control. În plus, documentația pregătită la timp reduce riscul de dispută.

Prețurile de transfer nu sunt doar un dosar pus în sertar. Ele trebuie să reflecte cum funcționează efectiv afacerea. Altfel, dosarul devine decor, nu apărare.

KPMG: reacție sau strategie?

În studiul „Reactivity vs Proactivity in Transfer Pricing”, KPMG a pus tema într-o formulă simplă: reactivitate sau proactivitate în prețurile de transfer. Într-un mediu fiscal mai dinamic, ajustările devin mai frecvente și mai sofisticate.

Ideea este importantă pentru firme. O abordare reactivă înseamnă să răspunzi după ce apare controlul. O abordare proactivă înseamnă să construiești apărarea din timp.

KPMG mai atrage atenția asupra legăturii dintre TVA și prețurile de transfer. Aceeași tranzacție intra-grup poate fi analizată din perspectiva valorii de piață și a bazei de TVA.

Ajustările de prețuri de transfer pot atrage și corecții de TVA, dobânzi și penalități. De aceea, documentația trebuie să fie coerentă. Contractele, politica de grup și tratamentul fiscal trebuie să spună aceeași poveste.

Camera Consultanților Fiscali cere reguli clare

Combaterea exportului artificial de profit nu trebuie făcută prin reguli confuze. Camera Consultanților Fiscali a criticat așa-numita „taxă pe afiliați”, considerând că a creat incertitudine și riscuri de dublă impunere.

Camera a spus că măsura risca să penalizeze contribuabilii doar pentru faptul că fac parte dintr-un grup multinațional. Asta este o problemă reală. Statul trebuie să combată abuzul, nu apartenența la un grup.

Poziția CCF este utilă pentru echilibru. O măsură anti-abuz poate deveni toxică dacă este scrisă prost. Mediul de afaceri are nevoie de reguli clare, nu de surprize fiscale.

România trebuie să colecteze mai bine, dar fără să creeze insecuritate fiscală. Altfel, câștigă pe termen scurt și pierde investiții pe termen lung.

Ce poate face statul, concret

Primul pas este analiza de risc. ANAF trebuie să identifice firmele cu tranzacții mari intra-grup, pierderi recurente și marje prea mici. Exact acolo are sens controlul.

Apoi, digitalizarea poate ajuta Fiscul să vadă modele, nu doar cazuri izolate. Facturile, declarațiile și raportările pot arăta unde apar anomalii.

Nu trebuie uitat de specializarea inspectorilor. Prețurile de transfer nu se controlează ca o factură simplă. Ai nevoie de oameni care înțeleg la ce se uită.

Ce pot face companiile corecte

Companiile trebuie să documenteze serviciile primite. Să arate beneficiul economic și să dovedească serviciile prestate efectiv.

Trebuie să verifice periodic marjele. Să compare rezultatele locale cu firme similare. Să explice de ce o filială din România are profit mic, dacă activitatea ei pare substanțială.

Pe scurt, compania corectă trebuie să gândească fiscal înainte. Nu după control. Prevenția costă, dar litigiul cu statul costă mai mult.

Diferența între populism și analiză

Subiectul poate aluneca ușor în populism. „Străinii scot profitul” este o formulă simplă, dar periculoasă. Economia modernă nu funcționează fără grupuri internaționale, licențe, finanțări și servicii comune. Mai ales că, dacă ne uităm la politicienii care fac asemenea acuzații, vedem că ei practică, în „bucătăria lor internă” de partid, exact acest model. Plătesc firme străine de consultanță, care să le facă managementul comunicării politice.

De aceea, este necesar ca această problemă să fie tratată cu seriozitate. Este o mare diferență între discursuri populiste în care sunt acuzate, la grămadă, toate multinaționalele și analizele reci ale inspectorilor ANAF. Iar această diferență devine rapid ipocrizie, atunci când, în spațiul public, exact politicienii care acuză multinaționalele că „scot profitul din țară”, trimit milioane de euro în afara țării către firme dubioase de consultanță politică.

Miza reală este alta. România trebuie să diferențieze tranzacția legitimă de artificiul contabil. Asta cere Fisc inteligent, nu Fisc agresiv. Nazare vorbește despre controale țintite, date, analiză de risc și reducerea presiunii pe contribuabilii conformi. Aceasta este direcția corectă. Nu controale la întâmplare, ci intervenții unde există impact bugetar real.

Pentru că un stat serios verifică, compară și documentează ca să încaseze corect impozitul pe profit. Pe un profit real.

Profitul trebuie impozitat unde se creează valoare

Dacă profitul este creat în România, el trebuie declarat corect aici. Dacă o firmă locală primește servicii reale din grup, ele trebuie recunoscute corect. Echilibrul este greu, dar necesar.

Prețurile de transfer nu sunt un război între stat și companii. Sunt un test de maturitate fiscală. Statul trebuie să controleze în mod profesionist. Companiile trebuie să documenteze în mod profesionist.

În final, combaterea exportului artificial de profit nu înseamnă să alungi capitalul. Înseamnă să construiești o piață în care investițiile sunt binevenite, dar cerberul fiscal veghează ca profitul să nu dispară prin artificii contabile.