Băncile au 230 de miliarde lei în titluri de stat. Nevoia de finanțare a Guvernului începe să sufoce creditul privat

România are, în același timp, cea mai redusă intermediere financiară din UE. Creditul neguvernamental reprezintă circa 40% din PIB, față de 106% media europeană.

Statul absoarbe tot mai multă finanțare, în timp ce firmele se împrumută puțin de la băncile locale și încearcă să acopere diferența prin credit comercial, finanțări intra-grup sau propriul cash.

230 miliarde lei au mers spre stat

Schimbarea nu s-a produs într-un an. În 2010, expunerile guvernamentale reprezentau aproximativ 17% din activele băncilor. În 2025, ponderea ajunsese la 28%. România a urcat astfel peste Polonia, cu circa 25%, și Ungaria, cu aproximativ 20%.

Valoarea titlurilor de stat din portofoliile băncilor a ajuns la circa 230 miliarde lei în primul trimestru din 2026. Este de trei ori mai mare decât acum un deceniu. În aceeași perioadă, raportul dintre credite și depozite a coborât de la 86% la 67%.

Cosmin Marinescu, viceguvernator al BNR, a rezumat foarte simplu mecanismul. „Mai mulți bani pentru stat înseamnă mai puțini bani pentru economie. Titlurile de stat oferă băncilor modalități mai simple și rapide de plasare a lichidităților”, arată el.

Din perspectiva unui board bancar, ecuația este greu de ignorat. O companie trebuie analizată, proiectul evaluat, garanțiile verificate, iar riscul de neplată urmărit ani de zile. Statul vine periodic în piață cu emisiuni standardizate, instrumente lichide și randamente de 6-7% la multe maturități.

De ce să riști cu o fabrică dacă poți finanța statul?

Creditarea unei firme poate aduce o dobândă mai mare decât un titlu de stat. Dar banca nu judecă doar venitul brut. Judecă randamentul raportat la risc, capitalul pe care trebuie să îl aloce, probabilitatea de default și costul recuperării banilor dacă proiectul eșuează.

Mediul privat românesc adaugă aici propriile sale probleme. Multe firme sunt slab capitalizate, au un management mai mult entuziast decât profesionist, au un istoric de întârzieri de plată. Pentru o treime dintre companii, activul net este sub jumătate din capitalul social subscris.

Andrei Rădulescu avertizează că dimensiunea expunerii a depășit deja zona confortabilă. „Această expunere a atins un nivel record de 27,4% din active. Nivelul ridicat al expunerii reprezintă un factor de risc sistemic”, spune el.

Așadar, decizia băncii este rațională individual. Dacă poate cumpăra un titlu cu randament atractiv și risc suveran, boardul are nevoie de argumente foarte bune pentru a prefera o firmă mai riscantă. Problema apare când toate băncile fac, simultan, aceeași alegere.

Crowding out nu înseamnă că banca a rămas fără bani

Există însă o nuanță importantă. Băncile românești nu sunt lipsite de lichiditate. Depozitele sunt considerabil mai mari decât creditele, iar raportul credite/depozite de numai 67% confirmă existența unei rezerve mari de finanțare.

Efectul de evicțiune nu trebuie înțeles mecanic, ca și cum fiecare leu împrumutat statului ar fi un leu refuzat automat unei companii. El funcționează și prin preț. Un stat care are nevoie permanent de zeci de miliarde lei menține cererea de bani ridicată și oferă randamente suficient de atractive încât finanțarea privată trebuie să concureze cu ele.

Daniel Dăianu, președintele Consiliului Fiscal, explică exact această diferență. „Deficitele bugetare mari întrețin rate de dobândă ridicate pe piața internă. Dar efectul de evicțiune se vede prin nivelul ridicat al ratelor de dobândă”, spune el.

În practică, firma nu concurează doar cu o altă firmă pentru banii băncii. Concurează și cu Ministerul Finanțelor, într-o luptă cu un gigant. Iar competitorul ei are un avantaj greu de egalat: poate refinanța datoria, poate încasa taxe și are un risc de credit fundamental diferit de cel al unei întreprinderi.

România are puțin credit bancar și multe datorii

Aici apare al doilea paradox. România are cea mai redusă intermediere financiară din UE, dar companiile românești nu sunt lipsite de datorii. Doar că acestea nu vin în principal din bănci.

Împrumuturile intra-grup și creditul comercial reprezintă aproximativ o treime din sursele asimilate finanțării companiilor. Creditele de la băncile și IFN-urile locale reprezintă mai puțin de o zecime. Peste 80% dintre IMM-uri nu au solicitat credit în ultimul an.

Unele nu au nevoie. Altele nu sunt eligibile. Iar o parte preferă să amâne plata furnizorului și să folosească banii în activitatea curentă. Numai că această finanțare poate fi mai scumpă decât un credit bancar și transmite riscul de lichiditate mai departe, către altă companie.

Daniel Dăianu avertizează că problema depășește relația bancă-firmă. „Marea vulnerabilitate a României este deficitul, nu datoria publică, care este încă rezonabilă. Percepția piețelor este foarte rea”, spune el.

Deficitul mare al statului ajunge astfel în costul banilor pentru întreaga economie. Chiar și o firmă care nu împrumută direct statul suportă indirect efectul prin dobânzi, curs și costul finanțării furnizorilor.

Statul oferă randament bun tocmai pentru că are nevoie de bani

Titlurile de stat nu au devenit atractive pentru bănci din întâmplare. România finanțează deficite foarte mari și trebuie să refinanțeze permanent datorii ajunse la scadență. Pentru a găsi cumpărători, oferă randamente ridicate.

În iulie, Ministerul Finanțelor atrăgea bani de la bănci la randamente în zona 6,2-6,7%, în funcție de maturitate. Pentru un instrument suveran în lei, acestea sunt randamente greu de ignorat.

Daniel Dăianu vede reducerea deficitului drept singura ieșire durabilă din mecanism. „Țara trebuie să fie guvernată acum, cu responsabilitate și luciditate. Datoria publică nu trebuie să scape de sub control”, avertizează el.

Dacă statul are nevoie de mai puțini bani, presiunea pe piața financiară scade. Randamentele pot coborî, iar avantajul titlului de stat în fața creditului corporate se reduce. Banca are atunci un stimulent mai mare să caute randament în economia privată.

Dacă deficitul rămâne mare, relația continuă. Statul se împrumută, banca îi cumpără titlurile, iar compania trebuie să demonstreze că merită un risc suplimentar pentru un câștig suplimentar.

Statul și banca pot câștiga, iar economia poate pierde

Pe termen scurt, mecanismul funcționează pentru ambele părți. Statul găsește cumpărători pentru datorie. Banca obține un activ lichid, cu randament bun și risc redus. Problemele apar pe termen lung.

Economia are nevoie de credit pentru fabrici, utilaje, digitalizare, depozite, energie sau extinderea companiilor. Dacă finanțarea privată rămâne puțină și scumpă, investițiile care ar trebui să producă PIB-ul și taxele de mâine sunt amânate.

Daniel Dăianu leagă direct deficitul de capacitatea României de a finanța dezvoltarea. „România trebuie să ajungă la un surplus bugetar primar care să permită stabilizarea datoriei publice. Repararea bugetului public este ca o bătălie pentru apa grea”, spune el.

Problema nu este că băncile cumpără titluri de stat. Ele trebuie să le cumpere, iar instrumentele suverane sunt o componentă normală a oricărui sistem financiar. Problema este proporția.

Când aproape 30% din activele băncilor sunt expuneri guvernamentale, iar creditarea economiei reprezintă doar 40% din PIB, raportul începe să spună ceva despre modelul de finanțare al țării.

Deficitul de azi poate deveni investiția privată care nu se mai face mâine

România trebuie să coboare deficitul spre 3% din PIB și, ulterior, să ajungă la un surplus primar dacă vrea să stabilizeze datoria. Nu este doar o cerință contabilă europeană. Este și o condiție pentru ca statul să nu mai concureze atât de agresiv cu economia pentru bani. Daniel Dăianu avertizează că spațiul de manevră este deja redus. „Este bine că vom intra în OCDE, dar aceasta nu va aduce miracole. România are o economie duală”, spune el.

Reducerea deficitului poate schimba treptat și calculele boardurilor bancare. Dacă randamentele suverane scad și economia devine mai predictibilă, diferența dintre finanțarea statului și cea a unei companii devine mai puțin tentantă.

Astăzi însă, alegerea rămâne simplă. Statul cere foarte mulți bani, plătește bine și oferă un risc mai mic. Banca răspunde rațional și cumpără. La nivelul fiecărei bănci, este un business bun. La nivelul întregii economii, cei 230 miliarde lei arată însă cât de mult a ajuns statul să stea între economisire și investiția privată.