Două feluri de convergență. Ce propune, de fapt, noul plan global al lui Thomas Piketty

Pentru cititorii care nu îl cunosc: Thomas Piketty este economistul francez devenit celebru în 2014 cu volumul „Capitalul în secolul XXI”, o carte de aproape 700 de pagini despre inegalitate, vândută în peste două milioane de exemplare, performanță rarisimă pentru o lucrare de economie, tradusă inclusiv în română.

Teza lui, conform căreia randamentul capitalului depășește pe termen lung ritmul de creștere al economiei și concentrează astfel avuția în tot mai puține mâini, l-a transformat în cel mai influent economist al stângii globale și în furnizorul ei preferat de argumente pentru taxarea progresivă a averilor. Documentul promite să rezolve simultan inegalitatea globală și schimbările climatice, iar cuvântul său central m-a oprit din lectură încă de la primele pagini: convergența.

Raportul își propune convergența completă a veniturilor între toate țările lumii până în 2100. Am scris în această serie despre convergența României cu Europa de Vest, așa că recunosc miza. Doar că între convergența despre care scriu eu și cea pe care o propune Piketty există o diferență de natură, nu de nuanță, și diferența aceasta merită explicată.

Fondul Global de Justiție

Să vedem mai întâi ce conține planul, pentru că cifrele sunt spectaculoase.

Creșterea economică a țărilor bogate ar fi plafonată aproape de zero, consumul material redus cu o treime, iar orele anuale de lucru tăiate de la aproximativ 2.100 la 1.000. Ceea ce înseamnă, în practică, o săptămână de trei zile.

Piesa centrală este un Fond Global de Justiție, alimentat din taxe mondiale pe avere și pe venituri, care ar absorbi și redistribui 8 până la 10 procente din PIB-ul planetei în fiecare an. Țările care refuză să participe ar fi supuse unor sancțiuni comerciale corective, raportul sugerând taxe de circa 80% pe exporturile americane dacă Statele Unite nu se conformează. Ținta finală: un venit de aproximativ 5.000 de euro pe lună pe cap de locuitor, egal, pentru toată lumea.

Provocarea cunoașterii și răspunderii

Să fim corecți înainte de a critica. Inegalitatea globală este o realitate documentată, schimbările climatice sunt o problemă serioasă, iar baza de date construită de echipa lui Piketty în ultimele două decenii rămâne o contribuție științifică reală, pe care o folosesc și economiștii care nu îi împărtășesc concluziile. Disputa nu este despre existența problemelor, ci despre remediu. Iar remediul propus aici suferă de trei vicii pe care un cititor român le poate recunoaște mai repede decât unul de la Paris sau de la Londra.

Primul viciu este cel al cunoașterii și al răspunderii. Cine administrează un fond care colectează a zecea parte din producția lumii? Raportul rămâne vag: o arhitectură de instituții internaționale, comisii de experți, planificatori luminați. Istoria și experiența ne arată fără echivoc că nicio autoritate centrală nu poate aduna cunoașterea dispersată în miliarde de decizii individuale, Iar pretenția că o poate face sfârșește invariabil în arbitrariu.

Adaug observația practică: dacă bugetele naționale, supuse alegerilor, curților de conturi și presei libere, sunt totuși risipite și capturate de interese, ce ne face să credem că un fond supranațional, fără electorat și fără opoziție, ar fi administrat mai bine? Nu există un demos global care să-l sancționeze. Există doar promisiunea că oamenii potriviți vor lua deciziile potrivite, iar promisiunea aceasta are un istoric prost.

Sensul convergenței

Al doilea viciu privește chiar sensul convergenței. Există două moduri în care veniturile se pot apropia: cei rămași în urmă cresc mai repede, sau cei din față sunt opriți.

Convergența României din ultimele trei decenii, de la sub 30% din media europeană a puterii de cumpărare la aproape 80%, s-a produs prin prima metodă: piețe deschise, investiții străine, integrare în lanțurile de producție europene, milioane de oameni care au muncit, au economisit și au întreprins. Nimeni nu ne-a transferat prosperitatea, am construit-o, imperfect și mai lent decât ar fi fost posibil, dar am construit-o. Piketty propune a doua metodă: plafonarea celor din față și redistribuirea diferenței.

Iar aici România nu are nevoie de modele econometrice, pentru că a trăit deja, pe propria piele, un proiect construit exact pe această logică. Comunismul nu a început cu cozi și cu raționalizare. A început cu o promisiune generoasă, formulată în termeni pe care raportul de astăzi i-ar putea semna fără mari modificări: averile celor puțini vor fi confiscate și puse în slujba celor mulți, producția va fi planificată rațional de oameni competenți, iar egalitatea va aduce cu sine bunăstarea pentru toți.

Naționalizarea din 1948 și colectivizarea care a urmat au fost prezentate drept acte de justiție socială, nu de spoliere. Patru decenii mai târziu, promisiunea fusese îndeplinită într-un singur sens: eram, într-adevăr, egali. Egali la cozi, egali pe cartelele de rație, egali în apartamentele neîncălzite, egali în fața unui plan care decidea pentru noi cât consumăm, cât călătorim și la ce renunțăm, întotdeauna în numele unui obiectiv superior. În numele egalității fuseserăm sărăciți toți, cu o singură excepție care merită reținută: cei care administrau egalitatea.

Nomenclatura nu a stat niciodată la cozile pe care planificarea ei le producea. Acesta este tiparul pe care românii îl recunosc instinctiv și pe care economiștii de la Paris îl tratează ca pe un accident istoric irelevant: oriunde egalitatea a fost impusă prin constrângere, prosperitatea a coborât la nivelul de jos, iar deasupra regulilor a rămas exact clasa care le impunea.

Nu am citit despre acest model în literatura de specialitate, l-am trăit. Și tocmai de aceea îmi e greu să cred că un fond global care colectează a zecea parte din producția lumii nu și-ar crea, în timp, propria nomenclatură, oricât de elegante i-ar fi titlurile academice și oricât de generoase intențiile declarate.

Nu productivitate, ci mobilizare colectivă și acțiune legislativă

Al treilea viciu ține de stimulente. Raportul invocă reducerea istorică a timpului de lucru, dar recunoaște deschis că nu mizează pe productivitate, ci pe mobilizare colectivă și acțiune legislativă.

Diferența e fundamentală. Când Keynes prezicea, în 1930, că nepoții săi vor lucra 15 ore pe săptămână, descria o abundență generată de progres tehnologic, în care munca scade pentru că prosperitatea o permite. Aici munca scade pentru că legea o interzice.

Și ajung astfel la obiecția pe care o consider decisivă, pentru că nu ține nici de morală, nici de memorie istorică, ci de aritmetică pură. Fondul Global de Justiție ar urma să absoarbă, an de an, până la o zecime din producția lumii. Întrebarea elementară, pe care raportul nu și-o pune nicăieri cu adevărat, este: cine produce surplusul care alimentează acest fond?

Proiectul presupune simultan că poți taxa masiv capitalul, că poți comprima drastic recompensele succesului, că poți tăia timpul de lucru la jumătate și consumul material cu o treime. Și că, după toate acestea, baza de impozitare va rămâne neatinsă, disponibilă pentru colectare, deceniu după deceniu, până în 2100. Este o analiză statică aplicată unui organism viu.

Avuția nu este un stoc care așteaptă să fie împărțit, ci un flux recreat în fiecare zi prin deciziile celor care muncesc, economisesc, investesc și riscă. Două treimi dintre miliardarii lumii și-au construit singuri averile, ca antreprenori care și-au asumat riscuri refuzate de majoritatea dintre noi. Dacă ei, împreună cu investitorii și inovatorii, sunt cei care urmează să umple fondul, atunci cineva trebuie să explice de ce s-ar comporta identic după ce regulile jocului se schimbă radical împotriva lor.

Raportul nu explică, presupune. Iar când baza se va contracta, pentru că se va contracta, planificatorul nu va avea decât o singură unealtă: cote mai mari aplicate unei baze tot mai mici.

Convergența prin muncă vs convergența prin dependență

România cunoaște finalul acestui drum. Comunismul a confiscat întâi stocul de avuție și a descoperit apoi, prea târziu, că secase tocmai fluxul care îl producea.

Pentru România, miza acestei dezbateri este departe de a fi teoretică. Pe hârtie, am fi beneficiari neți ai fondului global, și exact aici se află capcana. O țară aflată la trei sferturi din drumul convergenței are nevoie de creștere mai mult decât oricine: creșterea noastră depinde de piețele, de capitalul și de cererea economiilor dezvoltate.

O lume în care Vestul își plafonează voluntar creșterea este o lume în care convergența românească îngheață acolo unde a ajuns, iar diferența ne-ar fi compensată prin transferuri administrate de la centru. Am schimba convergența prin muncă pe convergența prin dependență. Cine crede că e un schimb avantajos nu a urmărit ce face dependența de transferuri cu instituțiile și cu mentalitățile unei țări.

Raportul Piketty va alimenta dezbaterile academice și entuziasmul unei părți a stângii globale și e dreptul lui să o facă. Problema inegalității merită răspunsuri serioase, iar apărătorii pieței libere greșesc când o ignoră.

Dar răspunsul serios nu este planificarea prosperității de către un fond care nu răspunde în fața nimănui, ci extinderea condițiilor care au scos din sărăcie mai mulți oameni în ultimii 40 de ani decât în toată istoria anterioară: comerț deschis, drepturi de proprietate, capital care circulă spre cei care produc. România este, fără să fi cerut acest rol, una dintre dovezile vii ale acestui mecanism. Ar fi o ironie amară să semnăm pentru un proiect global care îl oprește exact când începea să lucreze în favoarea noastră.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public.