Electrocasnicele românești au ajuns la exporturi de 3 miliarde de euro. După 30 de ani de investiții, deficitul comercial s-a transformat în excedent

Schimbarea nu a venit dintr-un program de stat care a ales electrocasnicele drept industrie strategică. A venit în principal din fabrici cumpărate, modernizate sau ridicate de la zero de companii private precum Beko, De’Longhi, Electrolux, Miele, Kärcher și Versuni. În jurul lor au apărut furnizori, automatizare, know-how și mii de locuri de muncă.

Treizeci de ani înseamnă destul de mult timp în care pot să aibă loc crize financiare, inflație galopantă, o pandemie, un război la graniță și numeroase schimbări fiscale. România a trecut prin toate. Lecția cu care au rămas investitorii este simplă: dacă pui capital productiv, utilaje și oameni într-o fabrică, importul de ieri poate deveni exportul de mâine.

De la 34 de milioane la aproape o sută de ori mai mult

La jumătatea anilor ’90, România cumpăra din afară aproape tot ce începea să își dorească noul consumator. Sloganurile publicitare de atunci au marcat ani de-a rândul atât nevoia românilor de produse de calitate, cât și momentul ciocnirii cu produsele occidentale. „Un pic mai bine pentru dumneavoastră”, „Comparați și cumpărați de la GePa Electro Center”, „Ultra Pro Computers oferă tehnologie pentru toți” sau „V-am prins, vrăjitoarelor!” sunt câteva fraze care au marcat începutul post-comunist al comerțului cu electronice și electrocasnice. Rețele de prestigiu de atunci nu mai există azi. București-Berlin sau GePa Electro Center au dispărut de mult în negura tranziției.

Locul lor a fost luat de alte firme, care există și azi. Atunci, sloganurile publicitare ale magazinelor de electronice și electrocasnice au intrat în vocabular. „Dincolo era mai ieftin”, „Cât e halatul?”, „Cel mai mic preț din România”, „Doar cu buletinul” – deja indică nivelul la care se plasau nevoile consumatorilor români: prețuri accesibile pentru a umple nevoile din casă cu tehnică sau posibilități de creditare.

Toate acestea se subsumează unei singure concluzii: românii cereau electronice și electrocasnice performante, iar producția internă nu putea ține pasul. De produs produceam, dar puțin, iar partenerii de export erau țări la același nivel incipient al dotărilor tehnologice rezidențiale sau componente. Astfel, exporturile de electrocasnice din 1995 erau de 34 de milioane de dolari, iar importurile ajunseseră la 182 de milioane. Era o gaură comercială de aproape 150 de milioane de dolari într-o industrie relativ mică.

Arc peste timp: astăzi, România produce frigidere, aragazuri, plite, espressoare, aspiratoare și componente. Există aproape 20 de fabrici importante din sector, iar cele mai multe livrează masiv către alte piețe europene.

Akin Garzanli, CEO Beko Europe, descrie România ca pe o bază industrială, nu doar ca pe o piață de consum. „România a fost și rămâne în focus pentru noi. E o piață cu forță de muncă talentată și cu productivitate bună”, afirmă el. Beko exportă circa 84% din producția de aici către aproximativ 80 de țări. Fabrica Arctic din Găești, cumpărată în 2002, a fost urmată de unitatea ridicată de la zero la Ulmi. Chiar și brandul „Arctic” a fost reșlefuit pentru a se adapta noilor realități. Nu mai este doar varianta mai nouă și mai puțin zgomotoasă a frigiderului Fram (produs în România exact 30 de ani, între 1961 și 1991), ci un brand care a supraviețuit tranziției, fiind declinat și pentru alte electrocasnice.

Privatizarea a schimbat fabrica, investiția a schimbat balanța

Primul mare val a venit odată cu privatizările. Electrolux a preluat fabrica Samus din Satu Mare în 1997, iar Arçelik, actualul Beko, a cumpărat Arctic în 2002. Ulterior au venit investiții noi, nu doar schimbări de proprietar.

De’Longhi a transformat România într-unul dintre principalele sale huburi industriale și are astăzi trei fabrici locale. Miele produce la Brașov componente electronice și sisteme mecanice, iar Kärcher are producție la Curtea de Argeș. Versuni operează fabrica de la Orăștie.

Carmen Petcu, general manager De’Longhi România, arată unde merg acum banii. „Planurile noastre sunt mai mult ca oricând dedicate inovaţiei, automatizării, digitalizării. Cred că suntem mai precauţi și mai selectivi”, declară ea.

Asta este diferența dintre investiția care vinde și investiția care produce. Un magazin poate aduce concurență și locuri de muncă. O fabrică adaugă utilaje, competențe și marfă care poate pleca în sens invers, spre export.

Fabrica repară deficitul

Un sector care trece de la deficit la excedent face mai mult decât să-și rezolve propria problemă. Surplusul său comercial începe să compenseze găurile din alte industrii. România continuă să aibă un deficit comercial uriaș, dar electrocasnicele trag în direcția opusă.

Analistul economic Aurelian Dochia avertizează că industria se schimbă din nou. „Unele sectoare industriale au perspective bune. Numărul de locuri de muncă în sectorul industrial în general însă va continua să scadă”, observă el.

Paradoxul nu este neapărat rău. O fabrică mai automatizată poate avea mai puțini oameni și, simultan, producție mai mare. Economia câștigă dacă fiecare angajat produce mai multă valoare, iar compania păstrează aici investiția și exportul.

Ciprian Dascălu, economist-șef BCR, vede deja o revenire a activității manufacturiere. „Redresarea a fost determinată în principal de creşterea numărului de comenzi noi şi a producţiei. Este prea devreme pentru a vorbi despre o stabilizare”, apreciază el.

De ce contează investiția directă, nu doar capitalul

Investiția străină nu este automat bună sau rea. Contează ce lasă în urmă. Dacă banii cumpără o rețea de distribuție, efectul economic este unul; dacă ridică o fabrică, efectul se multiplică prin salarii, furnizori, exporturi și tehnologie.

Electrocasnicele arată exact acest mecanism. Beko a cumpărat o fabrică și apoi a construit alta. De’Longhi și-a extins baza industrială locală, Miele a adăugat producție și tehnologie, iar Electrolux a modernizat constant unitatea din Satu Mare.

Akin Garzanli, CEO Beko Europe, spune că reziliența actuală nu elimină prudența. „Brandurile noastre sunt într-o poziţie bună, dar consumul scade, la fel şi piaţa de electrocasnice. Clienţii sunt precauţi în achiziţii”, arată el.

Fabrica rămâne astfel un pariu pe termen lung. Magazinul poate fi închis relativ repede. O linie industrială de zeci sau sute de milioane de euro obligă investitorul să gândească în cicluri de ani.

Automatizarea este următorul examen

Succesul din ultimii 30 de ani nu garantează următorii 30. Asia rămâne un competitor formidabil, energia este mai scumpă decât în alte regiuni, iar presiunea pentru automatizare crește. Europa însăși caută acum răspunsuri după ce a descoperit cât de repede poate pierde industrii.

Analistul Aurelian Dochia vede deja frâna psihologică asupra capitalului. „Există multă prudenţă, atât în rândul consumatorilor, cât şi în rândul investitorilor din România. Perspectivele pentru 2026 trebuie să fie foarte temperate”, consideră el.

Pentru electrocasnice, apărarea avantajului înseamnă productivitate. Nu mai este suficient ca salariul românesc să fie mai mic decât cel german sau italian. Fabrica trebuie să fie automatizată, eficientă energetic și suficient de flexibilă încât să schimbe rapid produsele.

Carmen Petcu, general manager De’Longhi România, arată cât de fragil poate deveni calculul industrial. „Noi dacă nu producem şi nu vindem, nu avem de unde lua fonduri compensatorii. Vom revizui iarăşi investiţiile, vom amâna anumite proiecte”, avertizează ea.

Un sector bun nu poate salva singur balanța comercială

România are acum dovada că un deficit sectorial poate fi întors. Nu prin restricționarea importurilor și nici prin obligația de a cumpăra românește, ci prin producție competitivă. Electrocasnicele au reușit ceea ce România încă încearcă în chimie, industria alimentară sau alte zone cu deficite mari.

Ciprian Dascălu, economist-șef BCR, vede în august un semnal mai bun pentru întreaga industrie. „Evoluţia a fost determinată în principal de creşterea comenzilor noi şi a producţiei. A doua jumătate a anului ar trebui să fie mai solidă”, punctează el.

Aceasta este și lecția sectorului. Cererea locală poate porni o piață, dar exportul îi dă scară. Capitalul cumpără utilajul, know-how-ul îl face productiv, iar accesul la piața europeană transformă fabrica românească într-o piesă dintr-un lanț continental.

În trei decenii, electrocasnicele au trecut de la o gaură de import la un excedent care ajută balanța României. Nu există garanția că același traseu poate fi copiat mecanic în orice industrie. Există însă dovada că problema poate fi reparată.

Când o țară aduce investiții doar pentru consum, banii se întorc repede spre importuri. Când aduce capital pentru producție, începe să trimită marfă în sens invers. Exact asta a făcut industria electrocasnicelor: a transformat priza din perete într-o priză pentru export.