Locomotiva UE și vagonul România. Efectul economic periculos al lipsei de alternativă deghizată în virtute

Există o logică pe care Bruxelles-ul refuză s-o articuleze cu claritate: surplusul comercial european față de SUA a ajuns la 235 de miliarde de dolari anual, în creștere cu 20 de miliarde față de anul anterior. Din perspectiva oricărei administrații americane preocupate de echilibrul comercial – și nu doar a celei actuale –, aceasta nu este o relație de parteneriat, e o relație de extracție unilaterală de cerere. Trump nu a inventat problema. A ales s-o trateze cu instrumentele cele mai puțin sofisticate disponibile.

Reacția europeană a urmat un tipar previzibil: retorică de fermitate, amenințări cu tarife de represalii, referiri la solidaritatea transatlantică și la regulile OMC. Comisia Europeană a promis că va răspunde. Țările membre și-au exprimat, pe rând, îngrijorarea și determinarea. Totul sună familiar pentru că am mai văzut episodul, în 2018, tot cu motociclete și bourbon ca ținte simbolice.

Problema nu este că Europa ar fi lipsită de instrumente de negociere. Problema este că trăiește în convingerea că amenințarea cu represalii e suficientă pentru a readuce America la masa tratativelor. Exact cum a funcționat în ultimele decenii ale ordinii multilaterale. Această convingere ignoră o realitate simplă: Europa nu-și poate permite războiul tarifar pe care îl invocă, pentru că economia sa nu mai are marjă de absorbție a unui șoc de această amplitudine.

Trei ieșiri, toate închise

Să luăm opțiunile pe rând. Europa ar putea importa mai mult din SUA, reducând astfel surplusul. Discuțiile despre eliminarea tarifului de 10% pe mașinile americane au apărut deja. Dar câți europeni vor înlocui mașina de oraș cu un pickup fabricat pentru autostrada dreaptă din Ohio? Ajustările la taxele pe servicii digitale sunt posibile, dar guverne cu deficite structurale nu pot renunța la venituri fiscale semnificative. Agricultura rămâne un tabu politic imposibil de atins fără a da foc coaliției care susține orice guvern din Berlin până la Roma.

A doua opțiune ar fi redirecționarea exporturilor spre alte piețe. Statele din Golf pot absorbi un surplus limitat. China privește spre aceleași piețe pentru a-și plasa produsele blocate de tarifele americane. Spațiul e mic și extrem de competitiv.

Rămâne varianta stimulării cererii interne. Este singura care ar funcționa structural. Și este singura care nu e disponibilă. Franța, Italia, Spania și-au consumat spațiul fiscal pe un deceniu de deficite rulate în condiții de creștere economică mediocră. Nu există un guvern european major care să poată relansa cererea internă fără să provoace imediat o reacție a piețelor de obligațiuni. Germania are disciplina fiscală constituționalizată în frâna datoriei, dar tocmai această disciplină îi blochează orice capacitate de ajustare rapidă.

O ierarhie de valori, nu o linie de buget

Întrebarea care se impune este de ce s-a ajuns aici. Iar răspunsul meu e unul pe care o parte dintre economiști îl contestă, dar pe care îl cred corect.

Europa și-a cheltuit, decenii la rând, capacitatea de adaptare pe construirea unui model care prioritizează securitatea în detrimentul dinamismului. Nu vorbesc doar de cheltuiala socială ca atare. Deși ea a crescut constant și depășește acum cu cinci până la zece puncte procentuale media OCDE în multe state membre. Vorbesc despre întregul complex de rigidități pe care preferința pentru protecție îl produce:

• reglementare densă care descurajează intrarea pe piață.
• fiscalitate care pedepsește capitalul de risc.
• piețe ale muncii proiectate să apere locul de muncă existent în loc să faciliteze crearea unuia nou.
• costuri energetice umflate de alegeri politice, precum abandonul nuclearului german.

Apărătorii modelului social european vor răspunde, pe bună dreptate empiric, că statele nordice combină protecție generoasă cu competitivitate ridicată. Și că nu există o relație mecanică între cheltuiala socială și declin. Au dreptate în detaliu și greșesc în ansamblu. Pentru că ceea ce a erodat competitivitatea europeană nu este o linie din buget, ci o ierarhie de valori. O societate care, pusă să aleagă, preferă constant siguranța în locul riscului, locul de muncă garantat în locul celui care abia urmează să fie creat și protejarea a ceea ce există în locul a ceea ce ar putea exista plătește pentru această alegere în moneda dinamismului pierdut. Iar factura, ținută la distanță prin acces preferențial la cererea americană, devine scadentă exact în momentul în care acel acces se închide.

Cele două vs. cele douăzeci de miliarde

Sunt țări care au ales să nu-și construiască statul social la nivelul Europei de Vest și care au ajuns, prin alte căi, tot fără marjă de manevră. Aici ajungem la România.

Reacția oficială de la București s-a încadrat fără ezitare în linia Comisiei. Când Trump a anunțat tarife de 30% asupra Uniunii, președintele Nicușor Dan a transmis printr-o postare că România sprijină deplin eforturile Comisiei Europene și ale Ursulei von der Leyen pentru continuarea negocierilor și obținerea unui acord cu SUA. Sprijin deplin, formulat ca adeziune personală la efortul președintei Comisiei. Nicio referire la ce înseamnă efectiv expunerea României, niciun cuvânt despre proporțiile reale ale riscului.

Iar proporțiile sunt instructive. Exporturile românești spre SUA s-au ridicat în 2024 la aproximativ 2 miliarde de euro. O sumă neglijabilă pentru un negociator american preocupat de echilibrul balanței comerciale. Prin comparație, exporturile spre Germania au depășit în același an 19 miliarde de euro. Expunerea directă a României la piața americană este, prin urmare, de aproape zece ori mai mică decât expunerea sa la o singură economie europeană. România nu e ținta niciunei măsuri tarifare anunțate de Washington. Adevărata vulnerabilitate vine din altă parte.

România este conectată la șocul tarifar printr-un canal pe care discursul public îl ocolește: lanțul de producție german. Germania absoarbe în jur de 21% din totalul exporturilor românești, fiind de departe prima destinație. Iar industria autovehiculelor, sectorul cel mai strâns integrat în ecosistemul industrial german, a generat singură 21% din exportul total al țării în 2024. Dacia, furnizorii din jurul ei, producătorii de componente din toată țara există în bună măsură pentru că sunt verigi într-un lanț care se închide la Wolfsburg, Stuttgart sau München. Când marii producători germani reduc comenzile, iar peste 40% dintre companiile industriale germane declarau deja, la finalul lui 2025, că plănuiesc disponibilizări pentru anul următor, efectul se propagă spre România prin comenzi anulate și șomaj tehnic. Nu prin tarife americane directe, ci prin recesiunea partenerului principal, pe care tarifele o accelerează.

Sintagma circulă deja în presa economică: dacă Germania strănută, România face gripă. E mai mult decât o metaforă. Este descrierea exactă a canalului prin care criza ajunge la noi.

Dependența structurală nu lasă alte opțiuni

Ar fi tentant să închei aici, cu observația comodă că politicienii noștri nu înțeleg mecanismul. Realitatea este însă mai interesantă și mai îngrijorătoare. Pentru că unii dintre ei îl înțeleg perfect.

În aprilie 2025, pe când era președinte interimar, Ilie Bolojan spunea aproape textual ce am argumentat mai sus: că impactul direct asupra economiei românești e relativ scăzut, fiindcă România nu are o componentă importantă de export pe relația cu SUA, și că afectarea reală va veni indirect, prin companiile românești integrate în lanțurile de valoare europene. Tot atunci, cerea explicit ca importurile pe componenta nucleară să rămână în afara represaliilor europene, din cauza contractului pentru reactoarele de la Cernavodă, și avertiza că orice escaladare tarif contra tarif înseamnă costuri pe care le va plăti tot România. Era o lectură lucidă, calibrată pe interesul propriu.

Iată însă ce se întâmplă cu aceeași lectură atunci când este formulată din fotoliul de premier, sub presiunea fondurilor europene și a aprobărilor Comisiei. La începutul lui 2026, justificând susținerea acordului UE-Mercosur, Bolojan explica raționamentul în termeni de o sinceritate dezarmantă: România depinde de piețele europene, economia noastră este integrată în lanțurile valorice ale industriei europene, iar economia europeană funcționează ca o locomotivă pentru noi. Aceeași înțelegere a integrării care, cu un an înainte, justifica prudența față de represalii, devine acum argumentul pentru alinierea la fiecare decizie a Bruxelles-ului.

Aici e adevărata problemă, și nu ține de competența unei persoane. Diagnosticul poate fi corect, iar concluzia politică să rămână tot aliniere, pentru că dependența structurală nu lasă alte opțiuni pe masă. Când economia ta e un vagon legat de o locomotivă străină, când lichiditatea bugetară depinde de tranșele din PNRR, când fiecare contract strategic trece printr-o aprobare europeană, marja de manevră se îngustează până la una singură. Nu e o problemă de voință sau de loialitate. Este o problemă de libertate de alegere, și ea s-a îngustat fără ca cineva s-o fi decis explicit.

O alegere care nu putea fi alta

Și aici trebuie spus lucrul care va deranja, pentru că este adevărat. O bună parte din europenismul reflex al clasei politice românești nu este convingere, e lipsă de alternativă deghizată în virtute. Când nu ai cum să faci altceva, este comod să transformi necesitatea în principiu și să numești constrângerea valoare. Sună mai bine să declari sprijin deplin pentru linia Comisiei decât să admiți că nu există, pur și simplu, spațiu pentru o poziție proprie. Nu pun la îndoială orientarea pro-europeană a României, care mi se pare corectă și pe fond, și strategic. Pun la îndoială onestitatea cu care este prezentată. O alegere care nu putea fi alta nu este o dovadă de maturitate politică. E o dovadă de dependență pe care preferăm să n-o numim pe nume.

Modelul economic al Europei Occidentale, și în special al Germaniei, a fost construit pe exporturi masive spre SUA, în timp ce cererea internă era ținută sub potențial. Europa Centrală și de Est a furnizat forță de muncă ieftină și capacitate de producție acestui model. Fără să aibă nici surplusurile, nici influența în negociere, nici instrumentele de protecție pe care economiile mari și le-au rezervat. Acum, când motorul vestic încetinește, economiile est-europene descoperă că nu au unde să se ducă singure.

Propriul motor

Nu pledez pentru un reviriment pro-Trump sau pentru abandonarea orientării europene. Pledez pentru ceva mai modest și mai greu de obținut: recunoașterea onestă a faptului că o economie care nu-și poate formula o poziție diferită de a partenerului dominant nu este cu adevărat suverană în deciziile ei economice. O locomotivă te trage cât timp merge. Problema apare când se oprește, iar tu nu ai propriul motor. Soluția nu e ruptura, ci construirea, în timp, a acelui motor. Cerere internă reală, capital autohton, sectoare care nu depind exclusiv de comenzile venite din Vest.

Solidaritatea este valoroasă atunci când există și posibilitatea unei alegeri diferite. Atunci când toate costurile unei despărțiri devin prohibitive, ea încetează să mai fie doar un principiu și devine o constrângere. Iar constrângerile economice nu dispar pentru că le schimbăm numele.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public.